Reforma judiciară neconcludentă

Parlamentul european, în tentativa sa de a obţine mai multă influenţă asupra Comisiei Europene, a refuzat să avizeze exerciţiul bugetar pe 2008, cerînd mai multe explicaţii privind utilizarea banilor.

În acest context s-a făcut trimitere şi la situaţia României şi Bulgariei, două ţări despre care se spune tot mai des că au fost admise în Uniune înainte de a fi complet pregătite. De aceea a fost pusă la îndoială posibilitatea Comisiei Europene de a controla efectiv procesul de reforme şi i s-a sugerat să modifice actualul mecanism de verificare şi control (aşa numita « monitorizare ») care ar fi produs informaţii lispite de pertinenţă şi fiabilitate.

De aceea se pune acum întrebarea dacă de la ultimul raport al Comisiei, România a făcut destule progrese ca să întîmpine liniştită noua furtună.

După alegeri s-a produs o schimbare de ambianţă politică care a favorizat anumite evoluţii pozitive. De exemplu, CSM-ul, care a fost mereu criticat de Comisie, şi-a schimbat orientarea prin alegerea unui preşedinte mai reformist, dar este greu de evaluat cît de profundă este această schimbare.

Faptul cel mai spectaculos, numirea lui Daniel Morar în fruntea DNA pentru al doilea mandat, nu poate fi considerată un progres, ci pur şi simplu stoparea unui curs regresiv care se contura la sfîrşitul mandatului guvernului anterior. De la integrarea României în UE, la 1 ianuarie 2007, s-au produs de fapt mai multe regrese, unele care par acum ireversibile. Agenţia de Integritate, de pildă, nu respectă deloc criteriile asumate iniţial, dar nimeni nu mai pare interesat la Bucureşti să reia subiectul, cu toate că ultimul raport al CE spune, indirect, că situaţia nu este satisfăcătoare.

Un episod semnificativ s-a produs chiar astăzi. Preşedintele Traian Băsescu a trimis Parlamentului o cerere de reexaminare asupra modificărilor Legii statutul judecătorilor şi procurorilor, argumentînd că întoarcerea la situaţia anetrioară, în care se putea intra în magistratură fără concurs, ar atrage aprecieri nefavorabile din partea Comisiei Europene.

Progrese vizibile par, în schimb, să fie cele legate de investigaţiile judiciare care îi privesc pe cîţiva politicieni de marcă. După presiuni publice foarte mari, Parlamentul în noua componeţă i-a ridicat imunitatea lui Adrian Năstase şi probabil acelaşi lucru se va întîmpla în curînd cu Şerban Mihăilescu. Între timp Miron Mitrea a fost trimis în judecată, aşadar există progrese la nivelul etapelor procesuale.

Pe de altă parte am văzut tentativa Guvernului de a micşora pedepsele pentru faptele de corupţie în proiectul noului Cod penal, aşa încît sinceritatea reformelor este pusă firesc sub semnul întrebării.

Ministrul Justiţiei Cătălin Predoiu a anunţat că defecţiunile acestea au fost remediate, dar nu e mai puţin adevărat că el însuşi argumentase pe larg în favoarea pedepselor mici, invocînd practica judiciară europeană.

În sfîrşit Codul de procedura penală, cel care provocase stupoare nu doar în România ci şi la Bruxelles nici măcar nu a intrat în dezbaterea Parlamentului fiind amînat pentru la toamnă.

Aşadar la nivelul practicii reale nu s-a schimbat nimic important.

Dar problematica centrală a integrării, aceea absorbţiei fondurilor comunitare, se află în cea mai mare suferinţă. Prim ministru, Emil Boc, i-a criticat cu vehemenţă pe predecesorii săi, care nu au reuşit să producă proiecte. Dar, în realitate, cauza ineficienţei nu se află atît la nivelul Guvernului, ci în mecanismul pe care România l-a construit (şi pe care Comisia Europeană l-a aprobat) şi care este excesiv birocratic şi centralizat. Preşedintele Traian Băsescu a fost singurul politician care a atras atenţia că mai înainte ca regiunile de dezvoltare să aibă o identitate juridică, nu se vor înregistra progrese reale. Din motive nelămurite însă, în ciuda unei înflăcărate retorici, la acest capitol nu s-a mai făcut nimic.

H.P.-DW Bucureşti