Refugiaţii şi apărarea libertăţii

O detestăm cordial când ne impune valori liberale, prea liberale, extrem de liberale, politic corecte, în care nu (prea) credem? Sau în care chiar vedem pe marele duşman? Ne displace birocraţia ei debordantă? Incapacitatea ei de a-şi recăpăta vigoarea financiară, de a rezolva problema şomajului în rândul tinerilor şi a lipsei de creştere economică din ţările meridionale? O înjurăm că nu e în stare să rezolve criza greacă?

Pe alţii, din afara ei, toate acestea nu-i interesează câtuşi de puţin. Europa e pentru ei Ţara Făgăduinţei. Cu sutele de mii, nu numai asiatici şi africani, ci chiar şi cetăţeni din Balcanii de vest, năvălesc şi iau cu asalt părţile apusene ale bătrânei fortăreţe Europa, căutând să se adăpostească de sărăcie şi de varii alte urgii iscate în arii vaste situate la sud şi est de Bătrânul Continent.

Dar mai e loc de toată această omenire? „În nici un caz”, exclamă furioşi toţi populiştii, stârnind angoase grave, din Lampedusa şi Sicilia, până către Capul Nord. Puternic susţinuţi de propaganda moscovită, care nu ratează niciun prilej să întărească şi să asmute extremele împotriva segmentului tot mai subţire de europeni moderaţi, politicienii radical anti-imigraţionişti fac spume contra noilor veniţi şi-ar vrea să îi trimită înapoi în bloc.

În Italia, îi dezavuează, sub imperiul insuportabilelor imagini cu bărci şi vase înţesate, gemând de pasageri stând să se scufunde, Biserica Catolică. După decenii de tăcere jenată, Vaticanul, care nu acordă azil, dar consideră că mai e mult loc în ţările bogate, din vest, a început să-i ia la refec fără menajamente pe populiştii lui Beppe Grillo şi pe cei din Lega Nord.

Sigur, multe dificultăţi şi obstacole aparent insurmontabile s-ar putea lichida printr-o ameliorare a organizării şi distribuţiei refugiaţilor în Europa. Concomitent, n-ajută să se măture problema sub covor. Diverse ţări, regiuni şi localităţi icnesc sub povara unui aflux cu atât mai greu de digerat cu cât zonele în cauză nu stau pe roze, financiar, iar largi segmente de populaţie musulmană, imigrată din anii 60 încoace, nu s-au integrat defel, ireproşabil.

Dar mai poate fi frânată mareea umană rostogolindu-se în aparenţă irepresibil către vest şi nord? Ungaria încearcă s-o oprească ori cel puţin s-o deturneze de la propriile fruntarii prin construcţia de mari ziduri. Ceuta şi Melilla, exclavele spaniole din Maroc ale căror garduri de 6 metri n-au rezistat disperării multor africani în drum spre paradisul european probează cât de iluzorii sunt barierele fizice edificate, întărite şi multiplicate spre a-i exclude pe refugiaţi din fortăreaţă. Cu ziduri nu se desfiinţează disperarea, nici nu se pune stavilă nădejdii de mai bine în Occident.

Dar oare ce speră să găsească refugiaţii în Europa? Doar pâine şi un pic de circ? Să nu ne hazardăm să pronunţăm verdicte expeditive. Fug oamenii, pe capete, nu doar de foame, ci şi de bombe, de arme chimice, de groaza iscată de epurări etnice şi religioase, de violurile şi înrobirile sexuale, de asasinatele în serie ale ISIS. Îşi iau lumea în cap de spaima altor organizaţii teroriste, de oroarea nedreptăţilor comise de tiraniile din ce în ce mai numeroase de la sud şi est de Europa.

Mulţi, e-adevărat, intenţionează să-şi asigure o existenţă materială confortabilă în lumi prospere. Dar nu puţini încearcă să-şi croiască un viitor în libertate. Să-şi izbăvească familiile de incertitudinile planând asupra viitorului politic al acelor state asiatice şi africane care promiteau, la un moment dat, să se transforme, cu ajutorul occidentului, în state democratice, dar, sub impactul neo-izolaţionismului american şi occidental, s-au molipsit de noi ispite totalitare. Unele din ele se clatină, pendulând veşnic între injustiţie, corupţie şi omor în masă, între terorism şi genocid.

Statele europene au, legal, tot dreptul să-i expulzeze pe refugiaţii care n-au decât motive economice să ceară azil. Dar nu se pot izola complet. Trăim, indiferent dacă ne place sau nu, în lumea globalizată. Utopică este ideea că ţările occidentale şi-ar putea prescrie zăvorâri ermetice şi-ar mai putea beneficia de închideri etanşe care să le pună la adăpost de noi asedii barbare. Oricât de eficiente se vor dovedi administraţiile, guvernele şi politicile marilor cancelarii, mă tem că mai nimic nu va opri, pe termen scurt, afluxul de oameni deznădăjduiţi din miazăzi care au aflat de paradisurile terestre numite Europa şi Statele Unite. Pe termen mediu şi lung ar putea ajuta niscaiva politici active, nu doar de relansare economică şi financiară, ci şi de eliberare şi democratizare.

Context în care conferinţele de pace par salutare. Dar, neînsoţite de măsuri mai ferme, inclusiv militare şi mai cu seamă civilizatorii, de edificare de structuri statale, naţionale, politice şi administrative funcţionale, necorupte, democratice, transpuse sistematic, asemenea manifestări s-au dovedit ca bunele intenţii. Cu bla-bla-uri s-a pavat drumul spre infernul din care încearcă să se mântuie mai nou milioanele de oameni refugiaţi.

Şi ar mai fi nevoie de ceva. De promovarea consecventă a valorilor occidentale pe care, în faţa unei corectitudini politice riscând să ne sugrume libertatea de gândire, fasciştii, extremiştii, populiştii (de dreapta şi de stânga) pretind, greţos, că ar fi rămas singuri să le apere. În fapt, după cum relevă psihologul Carlo Strenger, într-un memorabil eseu, intitulat "Îndrumar de apărare a libertăţii", ei sunt cei care din interior, ameninţă neatârnarea Apusului, cea pusă în pericol, şi din afară, de islamismul radical.