Regionalizarea ca un cartier de blocuri

Problema regionalizării se vădeşte atât de grea pentru România şi pentru că nu există norme. Un politician din opoziţie declara recent că partidul său va susţine regionalizarea proiectată de USL ”dacă respectă regulile europene”. Este evident o afirmaţie lipsită de sens căci în acest domeniu nu există reguli europene. Dacă ar fi fost aşa, România ar fi realizat regionalizarea de mult, încă din faza pregătirilor de aderare. Uniunea Europeană nu avea însă şi nu are nici astăzi o reţetă. Faptul că înainte de 2004, Comisia de la Bruxelles a admis regionalizarea ca simplă delimitare cartografică este dovada cea mai bună că nimeni nu putea spune cum ar trebui realizată această reformă. Fiecare ţară îşi are trecutul ei distinct şi diversitatea europeană este atât de mare, încât cu greu s-ar putea extrage câteva indicaţii generale. Singurul criteriu care s-a impus peste tot în mod natural a fost acela al istoriei. În vestul Europei nu s-au inventat regiuni artificiale după criterii ”ştiinţifice” elaborate de sociologi, ci s-a dat curs tradiţiei.

De altfel planificarea ”ştiinţifică” în materia delicată a societăţii a fost iniţiată de utopişti şi practicată cu efecte tragice de regimul comunist. Chiar dacă criteriile pretins ştiinţifice ar fi aplicate cu onestitate, rezultatele nu ar putea fi decât o raţionalizare brutală a ceea ce nu poate fi raţionalizat. O regionalizare ştiinţifică nu poate semăna, în cele din urmă, decât cu arhitectura modernă care stă sub semnul lui Le Corbusier şi a normelor elaborate de CIAM. Un exemplu elocvent este oraşul Brasilia proiectat de la zero întocmai cum gîndise Le Corbusier şi negând programatic orice tradiţie locală.

Timpul a reuşit însă să facă dreptate, căci nimănui nu i-ar mai trece astăzi prin cap să ridice un oraş atât de ostil faţă de firescul tradiţional al vieţii urbane. Cartierele de blocuri din oraşele româneşti sunt ele însele expresia aceleiaşi gândiri funcţionaliste pe care nimeni ar mai paria astăzi, cel puţin în puritatea dogmatică a gândirii lui Le Corbusier. Ironic este că nici sovieticii de care se simţise puternic atras nu reuşeau să-l urmeze până la capăt, căci până şi lor li se păruse exagerat. ”Mă doare când mă gândesc, scria arhitectul, că în URSS proiectelor mele li se opune rezistenţă din motive care mie nu mi se par valabile”. În orice caz, planificarea abstractă a vieţii din marele oraş şi comunismul erau profund înrudite, aşa cum s-a arătat de multe ori în ultimile decenii de revizuire critică a modernismului arhitectural.

Or, a aplica criterii ştiinţifice în proiectarea viitoarelor regiuni nu poate avea alte efecte decât apariţia unor ”cartiere de blocuri”, care pun laolaltă oameni fără nimic în comun şi care îi silesc să trăiască împreună după reguli constrângătoare şi intruzive.

Să nu exagerăm: în România din fericire nu mai este nimeni capabil de o asemenea rigoare monstruoasă. Chiar dacă tentaţii există. Cineva spunea deunăzi că regiunile de formă rotundă sunt de preferat celor de formă alungită! Or, o asemenea afirmaţie este valabilă numai dacă se ia în considerare un om abstract care se mişcă într-un spaţiu omogen, un laborator cu alte cuvinte. Adică exact ceea ce ar trebui mai mult evitat.

Riscul cel mai probabail rămâne însă acela ca argumentaţia ştiinţifică să fie utilizată ca alibi pentru politici arbitrare, aşa cum se poate întrevedea deja în studiul elaborat pentru echipa lui Liviu Dragnea şi despre care am mai scris. ("Disparităţi şi fluxuri în fundamentarea social-economică a regionalizării administrative a României”, aprilie 2013).

Iată aşadar întreaga dificultate: raţionalizările ştiinţifice sunt de evitat, iar modelele nu există. De fapt este cam acelaşi lucru. Dacă din experienţa vestului România ar putea extrage un model, ne-am găsi deja în prezenţa unor simplificări periculoase.