Reinventarea ideologiilor

Un tânăr eseist de formaţie franceză intra în disputa ideologică legată de stânga şi dreapta, anunţând prevenitor că este „de stânga prin bibliografie”. El voia, pesemne, să spună că nu are nici o experienţă de stânga, că nu este ataşat de nici o formă de militantism social şi că, pur şi simplu, citeşte şi comentează cărţile stângii intelectuale, de regulă de sursă franceză.

Declaraţia sa a fost extrem de binevenită, deoarece a definit, fără să-şi propună cu tot dinadinsul, o raportare tipică la ideologie şi la practica socială. Între cele două, există în România un divorţ, care, după toate aparenţele, nu este uşor de combătut.

Dovada cea mai bună este că tinerii de stînga, care au preluat în ultima vreme iniţiativa dezbaterii publice, nu au nici cea mai vagă legătură cu PSD-ul. Nu există între ei şi singurul partid al stângii româneşti nici măcar o simpatie distantă şi, prin urmare, nici şansa unor apropieri viitoare. Iar cauza principală este că reţeta PSD-ului conţine multe ingrediente conservatoare, cum ar fi ruralismul ortodox, ataşamentul faţă de familia solidară şi un anume etnicism greu de disimulat.

PSD a rămas un partid fără ideologi, cu excepţia lui Ion Iliescu, şi ultimele tentative de reinventare a ideilor de stânga s-au dovedit mai curând halucinante. Victor Ponta racolează tineri, răspândind mitul urban al lui Che Guevarra şi Fidel Castro, un fel de dandism de stânga. fără nici o legătură cu sărăcia transmisă, ca un stigmat, din generaţie în generaţie.

De altfel, mai lucidul Adrian Năstase a atras atenţia că guevarismul lui Ponta va trebui puţin temperat, căci PSD are şi scopul mai serios de a cuceri electoratul rural, care merge duminica la biserică şi respectă proprietatea privată. Cu toate acestea, a fost vădit că stânga a fost cuprinsă de o anumită surescitare şi de voinţa sinceră de a se reinventa, după şocul tranziţie capitaliste, legându-se de o ancoră ideologică mai fermă. Eşecul acestei tentative nu ar putea fi egalat însă decât de eşecul dreptei.

Aşa cum observa, cu amară luciditate, Ion Vianu într-un articol din vara acestui an, „calea creştin-democraţiei este o fantezie tot atât de ciufulită ca modelul suedez al d-lui Iliescu de la începutul anilor ‘90”. Ion Vianu atrăgea atenţia că între realităţile germane şi cele româneşti ar fi greu să se pună semnul egalităţii, dar tentativa lui Teodor Baconschi de a inventa o creştin-democraţie locală se află la limita eşecului nu doar din pricină de neadecvare cu lumea românească, al cărei creştinism stă mai curând la stânga, ci pentru că este la fel de halucinatorie ca şi stânga guevaristă a lui Victor Ponta şi la fel de livrescă ca stânga tânărului eseist citat la început. Cu siguranţă, Teodor Baconschi şi prietenii săi politici, sunt creştin-democraţi prin bibliografie.

De altfel, activitatea Fundaţiei creştin-democrate a constat până acum în lansări de carte şi cîteva declaraţii vagi de principii. Nici o dezbatere despre temele dureroase ale politicii româneşti, nici cea mai mică angajare în concretul problematic, ci doar o planare distantă în stratosfera unei maxime generalităţi, acolo unde nimeni nu riscă nimic.

Stânga şi dreapta au însă viitorul înaintea lor şi nimic nu este pierdut din oficiu. Dar deocamdată, dincolo de cortina transparentă a declaraţiilor de principii, lumea românească continuă să fie guvernată de aceeaşi clasă politică meschină şi cu totul imună la ideile politice.

Autor:Horaţiu Pepine

Redactor: Rodica Binder