Relaţii amorale: Raporturile ruso-chineze

Valorile constituie o chestiune dificilă. SUA consideră că valorile universale şi interesele naţionale americane sunt congruente. Altfel spus, respectul faţă de drepturile omului şi de principiile statului de drept sunt bune în egală măsurăpentru întreaga lume şi pentru America.

Ce te faci însă cu interesele de securitate care nu se împacă prea bine cu aceste principii? Ştiut fiind că America e criticată pentru situaţia din lagărul de detenţie de la Guantanamo şi măsurile de supraveghere adoptate în interiorul SUA, e clar că alte state nici nu-şi mai pun asemenea probleme dificile.

Rusia şi China bunăoară au trecut de mulţi ani de zile de faza în care relaţiile mutuale ale celor două state comuniste erau marcate de controverse ideologice. Liderii actuali ai celor două ţări au renunţat de mult să-şi asume povara unei dezbateri asupra drepturilor omului, creîndu-şi astfel perspective dintre cele mai roze pentru un dialog bilateral cît mai constructiv. Mai nou, întîlnirile la vîrf sino-ruse abordează cu precădere chestiunea banilor şi pe cea a intereselor politice externe comune, cele două subiecte fiind adesea corelate.

Rusia de pildă vrea să vîndă în continuare arme Chinei, îngroşînd astfel conturile Moscovei. China doreşte să-şi modernizeze armata, spre a cîştiga în pondere politică externă. Intrucît majoritatea ţărilor occidentale mai respectă încă embargoul militar impus regimului comunist de la Beijing după înăbuşirea în sînge, în iunie 89, a mişcării studenţilor chinezi pentru democraţie, China nu prea are de ales decît să-şi procure de la Moscova bombardierele şi rachetele la care rîvneşte.

Faptul că în raporturile lor categoriile morale nu joacă nici un rol înlesneşte cooperarea ruso-chineză. Pe ruşi nu-i deranjează că, din cînd în cînd, China ameninţă Taivanul cu invazia, ori că Beijingul sprijină poate cel mai catastrofal regim de pe glob, cel comunist, nordcorean.

Invers, Beijingul manifestă suprinzător de multă înţelegere pentru politica dusă de Rusia în Cecenia.

Ambele guverne sunt de acord să respingă ceea ce ambele numesc „ingerinţa străinătăţii în treburile interne” ale Rusiei şi Chinei, în special cînd acest amestec în afacerile lor vizează încălcarea drepturilor omului.

Totodată, Moscova şi Beijingul susţin dictatori pretutindeni, din Asia Centrală şi pînă în Belarus. Cele două ţări au interesul comun de a contracara ceea ce la Moscova şi Beijing se consideră a fi crescînda influenţă americană în statele CSI, în Balcani, ori pe continentul negru.

Totuşi luînd loc la aceiaşi masă, Putin şi Hu Jintao nu vor avea cum să nu ţină seama de o a treia prezenţă, invizibilă: cea a preşedintelui american. Fiindcă oricît ar colabora ele, de pildă în domeniul politicii faţă de Iran, nici una din cele 2 ţări nu are interesul să contrarieze prea rău SUA. Din raţiuni economice, atît Rusia cît şi China continuă să aibă nevoie de America. Beijingul de pildă nu se poate lipsi de piaţa de desfacere americană, Rusia nereprezentînd pentru uriaşa creştere economică a Chinei decît un util exportator de materii prime. Nu trebuie uitat că PIB-ul chinez îl depăşeşte încă de pe acum de patru ori pe cel rusesc.

In cel priveşte pe liderul de la Kremlin, Putin şi-a înmulţit considerabil vizitele în ţările asiatice, încercînd să găsească în zonă cheia unei viitoare creşteri de mari dimensiuni a economiei ruse. In mod vădit, Putin pare a fi dezamăgit de europeni, care asociază cooperarea economică de progresele realizate în domeniul drepturilor omului. Ceea ce, din unghiul lui Putin împovărează cooperarea.

Or, dacă Rusia vrea să facă parte din Europa, va trebui să accepte şi democraţia, şi respectul faţă de drepturile omului şi iluminismul, care alcătuiesc sursele istorice ale identităţii bătrînului continent.