Renunţă România la responsabilitatea propriei guvernări?

Preşedintele a propus, practic, moartea politicii interne româneşti, aşa cum s-a configurat ea în ultimii ani. În primul rând, ideea de bază a dreptei liberale, cota redusă la 16% s-ar nărui laolaltă cu întreaga dezbatere legată de impozitare, de stimulare a investiţiilor şi dezvoltare economică.

Consecinţa ar fi că întreaga problematică ar trebui luată de la zero, pentru că nu atât cota unică ar fi pusă sub semnul întrebării, cât întregul sistem de gândire legat de impozitare. Opoziţia, care a criticat cu asiduitate politica fiscală din ultimii ani, nu propune o majorare a fiscalităţii, ci, dimpotrivă, o reducere a ei substanţială.

Programul economic anunţat de USL descrie, e adevărat, o impozitare în trepte, dar pornind în jos de la cota maximă de 16%. Se vede aşadar că, în ciuda divergenţelor de expresie, Puterea şi Opoziţia nu se deosebesc la fel de mult pe cât ele ar dori să se creadă.

Întreaga dezbatere politică din România legată de politica fiscală este ataşată în primul rând de ideea dezvoltării economice. Dar pentru a imprima un nou curs dezvoltării o ţară are nevoie de un spaţiu mai larg de manevră fiscală, pe care o guvernare unificată europeană l-ar interzice.

O guvernare europeană centralizată ar antrena însă efecte majore în toate planurile politice româneşti. De exemplu, întreaga dezbatere constituţională, care abia a reuşit să atingă primul prag al maturităţii, ar fi complet deturnată şi repusă pe cu totul alte temeiuri. Într-un context politic în care parlamentul naţional ar avea prerogative limitate, alternativa bi- sau monocameralism cu toate consecinţele care decurg de aici, de la reorganizarea teritoriului, la sistemul de vot ar părea nerelevantă.

Într-adevăr, dacă deficitul bugetar este statornicit prin constituţie şi dacă politicile fiscale sunt dirijate de la Bruxelles, după considerente care vor ignora fatalmente necesităţile unei economii periferice cum este cea a României, dacă deciziile de politică externă vor fi la rândul lor delegate, Parlamentul bicameral ar părea un vestigiu conservator inutil şi mai curând subversiv.

Dar impactul ar putea fi chiar mai adânc, antrenând resorturile cele mai intime ale societăţii. România a dobândit cu greu şi încă într-un grad insuficient conştiinţa de sine şi sentimentul responsabilităţii faţă de propria sa organizare constituţională. Politica înţeleasă ca activitate centrală a oamenilor preocupaţi de buna organizare a cetăţii a fost asumată greu şi este practicată astăzi de puţine persoane. Dar şi acestea vor abdica de la răspunderile lor, dacă deciziile majore vor fi mutate din nou în afară, într-un centru politic fie el avizat şi binevoitor.

Ce a lipsit în definitiv României în toţi anii tranziţiei? Toată lumea este de acord că a lipsit sentimentul proprietăţii reformei, sentimentul că reformele economice şi instituţionale decurg dintr-o necesitate endogenă şi nu dintr-un imperativ exterior şi arbitrar. Or, o nouă proiectare a deciziilor majore într-un centru extern, ar demobiliza definitiv o societate care nu şi-a regăsit încă ritmul propriu de respiraţie nici după 20 de ani de la căderea regimului sovietic.

Pledoaria preşedintelui Traian Băsescu pentru o cedare de suvernitate surprinde pe de o parte şi din perspectiva politicii sale personale. Traian Băsescu a câştigat alegerile din 2004 adoptând, în relaţia cu UE, un bine dozat suveranism, pe care l-a întărit după alegeri printr-o stridentă afirmaţie atlantistă.

Dar, dacă atlantismul său a fost confirmat, restul a părut un simplu exerciţiu retoric supus circumstanţelor şi intereselor de moment. De altfel, tot Preşedintele putea spune că România nu mai are nevoie de două Camere, devreme ce Parlamentul European ar putea juca rolul Senatului.

Faptul că Valeriu Turcan, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui, vorbea recent despre „doctrina Băsescu” care s-ar întemeia pe ideea „suveranităţii efective”, pare de aceea o simplă inadvertenţă.

În orice caz, ideea preşedintelui Băsescu nu este aproape deloc comentată în România. Cu excepţia notabilă a lui Dinu Patriciu, care a combătut cu argumente liberale ideea unei politici fiscale uniforme în spaţiul european, propunerea Preşedintelui este ignorată.

Spre deosebire de Germania, de exemplu, unde există entuziaşti ai unui stat federativ european ca şi sceptici bine articulaţi, în România subiectul alunecă uşor la suprafaţa vieţii publice, lăsând lucrurile neatinse. Există două motive principale. În primul rând Opoziţia şi-a propus să tacă cu privire la toate aserţiunile derutante ale preşedintelui. Iar în al doilea rând, ideea însăşi pare greu de asimilat.

Politica românească democratică s-a construit greu, pe terenul unei grave inculturi politice, dar, după douăzeci de ani de autoedificare şi de reale progrese, a lua din nou totul de la zero pare o risipă greu de acceptat.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu