Retragerea britanicilor din Irak complică eventuala atacare a Iranului

Până acum, premierul laburist declara că trupele britanice, însumând aproximativ 7.000 de soldaţi, vor rămâne în Irak atâta timp cât guvernul irakian va considera indispensabilă participarea lor la misiuni de combatere a terorismului. În acest context apare întrebarea: ce-l determină pe Blair să bată în retragere?

Atunci când evoluţiile din Irak nu pot fi influenţate, ele pot fi măcar instrumentalizate pe plan intern. Aceasta este unica modalitate de interpretare a ştirii potrivit căreia premierul Tony Blair intenţionează să retragă până la finele anului aproape jumătate din contingentul aflat în Irak. 3000 din cei aproximativ 7000 de militari britanici vor părăsi Irakul până la sfârşitul anului în curs, şi asta într-o perioadă în care, în Marea Britanie, vor avea loc importante alegeri regionale, iar premierul laburist îşi va prezenta anunţata demisie.

Tony Blair încearcă o manevră foarte riscantă. Până acum el a fost perceput drept cel mai apropiat aliat al Statelor Unite în Irak. Faptul că abandonează această poziţie exact în momentul în care SUA îşi suplimentează contingentul din Golful Persic ar putea să-i aducă acuzaţii de lipsă de loialitate. Şi aceasta chiar şi în condiţiile în care trupele britanice, spre deosebire de cele americane, care desfăşoară o ofensivă de proporţii la Bagdad, se află staţionate în sudul Irakului, la Basra, într-o regiune mult mai ferită de riscuri.

Blair poate contracara astfel de acuzaţii anunţând că misiunea britanică a fost îndeplinită. Numai astfel poate preveni reproşurile americane şi puncta în plan intern. Este însă mai mult o speranţă a sa fiindcă, totuşi, Statele Unite vor fi ştiind mai bine ce s-a reuşit în Irak şi ce nu, iar opinia publică din Marea Britanie este departe de a privi ca pe un succes misiunea militarilor britanici din regiunea Basra. În cel mai bun caz se va spune că, iată, măcar pe ultima sută de metri, Blair încearcă să corecteze câte ceva din vasalitatea necondiţionată faţă de SUA, o poziţie criticată de mai multă vreme de majoritatea populaţiei.

Anunţata retragere a militarilor britanici nu va schimba notabil situaţia din Irak, în afara cazului în care şiiţi din sud, scăpaţi de prezenţa armatei britanice se vor mobiliza pentru a-i combate pe ocupanţii americani. Într-un astfel de scenariu, militarii Pentagonului, şi aşa suprasolicitaţi, se vor vedea nevoiţi să se ocupe şi de situaţia din sudul ţării. Statele Unite s-ar confrunta astfel cu o situaţie deosebit de critică, ceea ce l-ar elimina definitiv pe Blair din galeria aliaţilor de nădejde ai Washingtonului.

Nu este însă obligatoriu ca lucrurile să se desfăşoare astfel: Şiiţii irakieni, majoritari şi în sudul Irakului, nu au interesul să câştige cu armele nişte drepturi pe care oricum le vor câştiga, fără violenţă, pe parcursul procesului de democratizare. Că vor unii sau nu, puterea reală în Irak tot lor le va reveni, în calitate de grupă majoritară de populaţie. O primejdie reală ar putea să apară pentru SUA numai dacă administraţia George Bush va ataca Iranul. Într-o astfel de eventualitate, s-ar putea ca liderii de la Teheran să-şi caute aliaţi în Irak, pentru a pregăti dificultăţi ocupantului. Şi, unde le-ar fi cel mai uşor să facă aceasta? Exact în sudul Irakului, unde ocupanţii oricum sunt subreprezentaţi numeric şi înainte de retragerea treptată a britanicilor.