Revenirea la matcă?

Potrivit ministrului francez al apărării, Hevre Morin, reintegrarea Franţei în structurile NATO „nu va ştirbi independenţa ţării”.

Franţa urmează să facă marele pas la începutul lumii aprilie, cu prilejul summitului jubiliar sărbătorind şase decenii de existenţă a alianţei NATO.

Deşi membră fondatoare a alianţei nord-atlantice, Franţa a părăsit în anii 60 pactul defensiv occidental. Preşedintelui de Gaulle nu-i plăcuse ponderea specială deţinută în alianţă de America şi îşi propusese, odată cu dezvoltarea bombei atomice franceze, să elimine riscul ca alte puteri să poată lua hotărâri în chestiuni legate de arsenalul nuclear al Parisului.

„Vrem să refacem starea normală a suveranităţii naţionale”, declarase în context De Gaulle, în 1966, când s-a oficializat ruptura. Cartierul general al NATO, aflat până atunci la Paris, s-a mutat în capitala Belgiei.

Divergenţele transatlantice s-au amplificat apoi din nou, după declanşarea campaniei militare care a dus la înlăturarea dictatorului irakian, Saddam Hussein. Preşedintele de atunci al Franţei, Jaques Chirac, le-a dat glas, afirmând că „nu vede nici un motiv" de reintegrare a Franţei în NATO, respectiv „de schimbare a logicii noastre, care este una a păcii, spre a prelua o logică a războiului” .

Dar radicala schimbare generată de finalul războiului rece i-a determinat pe strategii Parisului să-şi regândească încă din anii 90 poziţia cu privire la alianţă.

Iar actualul preşedinte Sarkozy vrea să pecetluiască revenirea ţării sale în NATO, deşi mulţi francezi continuă să fie sceptici. Or, potrivit lui Sarkozy, „în Europa aproape toţi partenerii noştri sunt membri ai alianţei, care nu înţeleg de ce noi continuăm să stăm deoparte”, după cum s-a exprimat liderul de la Elysee într-un discurs rostit în faţa unui grup de ofiţeri.

Concomitent, Sarkozy şi responsabilii germani doresc să întărească sensibil componenta europeană a NATO, de care este nevoie fie că e vorba de Kosovo, fie că e vorba de Afganistan.