Revoluția sexuală după 50 de ani

Lumea occidentală aniversează 50 de ani de la 1968, anul considerat un punct de cotitură în evoluția moravurilor și a gândirii politice. În răstimp și mai cu seamă în ultimul deceniu s-au înmulțit și perpsectivele critice, destui dintre combatanții de atunci figurând astăzi în tabăra ”reacționarilor”. Lumea a devenit ușor circumspectă față de propriile sale ”achiziții” revoluționare, chiar dacă bilanțurile continuă să fie preponderent pozitive. Sexualitatea mai cu seamă a fost de atunci terenul unor eliberări fără precedent, toate tabuurile tradiționale fiind luate cu asalt și abolite rând pe rând la capătul unor ample campanii politico-mediatice. Dar tocmai aici, pe terenul sexualității, achizițiile nu mai sunt astăzi la fel de sigure și de dătătoare de încredere pe cât se sperase. Fericirea sexualității complet neîngrădite, eliberate la modul absolut, nu este deloc o evidență, în ciuda eforturilor pe care le fac oamenii de a se convinge de contrariul.

Campania #MeToo a avut un succes atât de mare printre altele și din cauza faptului că permitea femeilor să vorbească despre sentimentul de insecuritate pe care îl au într-o societate cu moravuri ”eliberate” și în care vechile coduri ale schimburilor sexuale au fost abolite. Într-o lume în care sexualitatea este considerată un lucru bun în chip absolut, în care pulsiunile spontane sunt deculpabilizate, pot surveni oricând avansuri nedorite și care sunt, în premisele lor, perfect ”inocente”. În treacăt fie spus, campania #MeToo a fost și un bun pretext pentru ca mișcarea feministă să dobândească un nou ascendent și să câștige o nouă redută de pretinsă superioritate morală, dar în esență caracterul epidemic al denunțurilor de hărțuire sexuală a dezvăluit că femeile trăiesc cu adevărat un sentiment de nesiguranță.

Suntem conștienți totuși că această campanie nu reproșează nimic ”Revoluției de la 68”, ba dimpotrivă, și că scopul ei este mai curând să dubleze libertatea de un plus de securitate (doi termeni aflați mereu în raporturi dialectice) și că altele sunt cu adevărat simptomele care pun discursul emancipării sub semnul întrebării. Pe canalul TV Arte, de pildă, a fost difuzat recent un film documentar care ne așează în fața unei realități psihologice insolite. Filmul realizat de Lea Glob și Mette Carla Albrechtsen din Danemarca reușește să pună laolaltă, sub pretextul unui casting pentru un film erotic, o serie de mărturii despre sexualitatea feminină din epoca emancipării depline, care zguduie întregul triumfalism al ”eliberării”.

Filmul nu vehiculează idei generale și nu pare să-și fi propus nimic în afara unui realism documentar lipsit de prejudecăți, dar tocmai de aceea reușește să aducă la lumină paupertatea unei sexualități emancipate, caracterul ei uneori brutal, alteori pur convențional și mimetic sau simplu dezarticulat și neintegrabil. ”De-a lungul acestor mărturii voi putea să verific dacă sunt singura care resimte acest abis între dorința mea și ceea ce sunt”, spune la început una din realizatoarele filmului.

La prima vedere s-ar spune că filmul denunță prejudecățile încă persistente care blochează un exercițiu total dezinhibat al sexualității, dar în realitate toate aceste tinere femei lasă se întrevadă o decepție totală, o profundă nefericire pe care nu sunt pregătite să o mărturisească deschis. Ba uneori se autoculpabilizează pentru înclinația lor de a dubla sexualitatea cu sentimente: ”Îi admir pe aceia care reușesc să separe sentimentele de actul sexual: Eu nu am reușit niciodată”, spune stânjenită una dintre participante.

E clar prin urmare că ”programul” acestei investigații derivă din perplexitatea pe care o provoacă diferența dintre fericirea promisă de discursul emancipator și realitate. Fără să o spună explicit și poate fără să o gândească până la capăt, acest excelent film documentar (”Venus. Confesiuni fără haine”, Arte, 14 noiembrie 2017) dezvăluie că libertatea sexuală reclamată la '68 este o ideologie care ca și alte ideologii emancipatoare l-au condus pe om într-un impas. Într-un anumit sens ne găsim poate într-un moment similar aceluia în care iluzia occidentală despre superioritatea modelului sovietic a început să se destrame, comuniștii dezamăgiți începând să caute refugiu în ecologie.

Cu siguranță că aceste lucruri s-au mai spus în multiple chipuri și că puteau fi spuse și de data aceasta dintr-o altă perspectivă. ”Reacționarii” cel puțin nu au încetat să o spună de 5 decenii. Dar realitatea este că nimic nu e mai convingător decât decepția aceluia care a parcurs întregul drum și care, odată ajuns la capăt, depune mărturie că nu a găsit nimic.