Rezistenţa nu moare

"Rezistenţa nu moare”, titra, la 22 decembrie 2009, cotidianul berlinez Die Welt. Ziarul german se referea la protestele în masă prilejuite de funeraliile şefului spiritual al reformiştilor iranieni, Montazeri, precum şi la teama iscată dictaturii de la Teheran de mintea strălucită şi de elocvenţa acestui mare opozant. Un mare aiatolah, pe care potentaţii persani au simţit nevoia să-l exileze, fără să-l poată amuţi.

Aiatolahul Kamenei, fostul său tovarăş din epoca revoluţiei islamice, devenit numărul unu al statului persan, şi ciracul acestuia, actualul preşedinte Ahmadinedjad, n-au fost în stare să distrugă rezistenţa religioasă coagulată în jurul lui Montazeri. O rezistenţă încrâncenată, dar exercitată din interiorul sistemului, împotriva unui regim totalitar manifestându-se din ce în ce mai represiv.

Evident, ecourile protestelor antitotalitare din Iran amintesc de revoluţia română. Tagesspiegel din Berlin menţionează „revoluţia confiscată”. Alte ziare scot în evidenţă ceea ce numesc „revoluţia trădată”.

Împlinirea a două decenii de la debarcarea cuplului Ceauşescu, evocată, la 22 decembrie, în diverse ziare occidentale, constituie odată în plus prilej de întrebări, uimiri, perplexităţi, celebrări şi regrete.

Neue Zuercher Zeitung oferă însă, pe lângă lista lungă de nedumeriri şi o serie de analize lămuritoare.

Ziarul elveţian consacră chestiunii o pagină întreagă. Un prim articol trece în revistă evenimentele cele mai semnificative ale acelor zile.

Momentul zero

Expresia uluită imprimată pe figura unui dictator confruntat pentru prima dată cu huiduieli proferate din interiorul unei mulţimi adunate la 21 decembrie tocmai spre a etala public şi consfinţi vizibil persistenţa la cârmă a tiranului pare să fi reprezentat punctul zero al pierderii puterii. Potrivit ziarului elveţian, acest moment marchează „finalul politic al dictatorului”.

Aflăm de începuturile revoluţiei, la Timişoara, ai cărei cetăţeni aprind scânteia revoltei încercând să-l apere de securişti şi deportare pe pastorul maghiar Tökes. Odată aprinsă, „incendiul se propagă rapid la scară naţională” . Au loc, rând pe rând, demonstraţia de la Bucureşti, luarea cu asalt a clădirii Comitetului Central, fuga Ceauşeştilor, arestarea, sumarul proces înscenat celor doi ex-lideri şi executarea lor.

Negura devine tot mai groasă

De aici încolo ceaţa, care se pogorâse asupra României încă din zilele anterioare se transformă în pâclă. Ce-a fost de fapt? „O revoltă populară spontană? Sau o lovitură de stat pusă în scenă de activiştii comunişti?” se întreabă ziarul elveţian. Şi apoi: „cine a scandat oare primele lozinci” de protest anticeauşist la mitingul din 21?

„La televiziune Mircea Dinescu susţine că revoluţia a învins”. FSN-ul, în fruntea căruia se cocoţase Ion Iliescu preluase puterea. „Pe micile ecrane se transmite live, revoluţie. Iliescu fusese unul din primii iviţi în studiourile televziunii. Avea relaţiile cele mai bune cu ministerul apărării şi a acţionat cel mai abil în încâlceala revoluţiei, profitând de faptul că fusese negociat ca posibil succesor al lui Ceauşescu”.

Fapt e că, în haosul care a urmat, „noii potentaţi au început să difuzeze minciuni având un scop precis”. Între ele fusese afirmaţia potrivit căreia dictatura ceauşistă ar fi ucis zeci de mii de oameni. În fapt majoritatea victimelor au fost omorâte abia după fuga lui Ceauşescu.

În segmentul de articol intitulat simplu, „dezinfomări”, autorul elveţian crede că „nu e clar nici azi cine e de fapt vinovat pentru vărsările de sânge”.

Iliescu şi Securitatea

Spaţii ample acordă istoricii occidentali rolului echivoc jucat nu doar de Ion Iliescu ci şi de Securitate. În Neue Zürcher Zeitung, Daniel Ursprung notează că, sub Ceauşescu, „în România schimbarea nu putea veni decât din afara sistemului, întrucât reforma nu era posibilă”. Ura iscată de tiranie, scrie cercetătorul elveţian, nu mai avea limite.

În context, „fundamentul regimului putrezise”, iar forţele de securitate, conştiente de ceea ce se petrecea deopotrivă în ţară şi în afara ei, (unde regimurile comuniste căzuseră unul după altul) „şi-au sistat sprijinul necondiţionat acordat conducerii comuniste”. Frigul, foametea şi prăbuşirea calităţii vieţii, în anii 70 şi 80 începuseră să afecteze şi nomenclatura, demnitarii locali fiind obligaţi să se confrunte direct cu nemulţumirea generală.

Sprijinul necesar regimului s-a erodat tocmai la nivelul directorilor de fabrici şi activiştilor de partid locali – pătură esenţială pentru supravieţuirea sistemului.

Potrivit analistului elveţian, în aceste condiţii vârfurile Securităţii şi Armatei au reacţionat la izbucnirea primelor tulburări printr-o atitudine de expectativă, menită să-i salveze indiferent de supravieţuirea sau prăbuşirea regimului. „Nehotărârea forţelor de securitate” şi tărăgănarea represiunii ordonate de Conducător „au constituit un element cheie în succesul debarcării lui Ceauşescu”.

Cine a tras în noi? Alibiuri şi pretexte de consolidare a puterii

Or, „masivele acuze la adresa FSN vizează tocmai rolul jucat de noii potentaţi în orgia de violenţe care a coincis cu apariţia noilor structuri de conducere” şi a durat aproximativ 4 zile. „Presupusul pericol din partea vechiului regim i-a ajutat pe noii lideri din jurul lui Ion Iliescu să-şi atribuie o legitimitate revoluţionară şi să escamoteze trecutul comunist al reprezentanţilor FSN…

E posibil „să fi avut loc o luptă pentru putere între diverse grupuri ale vechiului aparat. Dar se poate exclude aproape cert versiunea, potrivit căreia forţe loiale regimului ceauşist ar fi încercat să refacă vechile structuri. Dat fiind însă, că n-au intervenit energic împotriva demonstranţilor (anticomunişti) în zilele anterioare, nu e raţional să ne imaginăm că ar fi trecut la ample acţiuni represive abia după răsturnarea regimului” e de părere expertul elveţian.

Reciclarea securiştilor

Detalii şi evoluţii semnificative ne oferă şi un recomandabil comentariu semnat de William Totok în ziarul berlinez „taz”. Autorul se opreşte cu precădere asupra rolului Securităţii şi Armatei în timpul revoluţiei precum şi asupra evoluţiei ulterioare a securiştilor trecuţi în SRI, ori în rândul oligarhiei alcătuite din capitalişti prosperi, ale căror vertiginoase cariere postcomuniste în lumea de afaceri au debutat în 89.

Totok consemnează între altele apariţia cuplului Iulian Vlad-Stefan Guşă, în primele zile ale revoluţiei, anunţându-i pe români că ar trebui chipurile să facă faţă unei iminente „invazii sovietice”. La capitolul manevre şi manipulări, pe care le atribuie luptelor pentru putere din interiorul nomenclaturii, autorul evocă partitura cu totul neclară preluată de Virgil Măgureanu.

Primul şef postcomunist al fostului serviciu secret comunist, resuscitat convenabil, sub numele nou de SRI, după tulburările interetnice de la Târgu Mureş, din primăvara anului 1990 îşi făcuse apariţia în scenă încă din primul act al acestei drame. Una care, după cum relevă Totok, „nu s-a sfârşit încă”.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident