Riscurile lipsei de moderaţie

Preşedintele a lansat ideea finanţării publice, avându-l în stânga sa pe Valeriu Stoica, unul dintre promotorii gândirii liberale. Ideea a fost primită cu aplauze în grupul celor lipsiţi de mijloace personale şi care nu au legături cu mediile de afaceri. Amfitrionul dezbaterii însă, Valeriu Stoica, care tocmai spusese că preşedintele ilustrează impecabil ideile liberale, a fost nevoit să tacă împietrit.

Pe scurt, preşedintele a propus ca din 2012 campaniile electorale să fie finanţate exclusiv de la buget, pe baza unor standarde individuale de cost.

„Este singura soluţie, a argumentat preşedintele, să terminăm cu clientela din afara clasei politice şi vă asigur că este infinit mai ieftin aşa decât ceea ce se întâmplă acum. Dacă lăsăm la liber finanţarea partidelor, nu vom face mare lucru în curăţarea clasei politice. Vă asigur că o să dispară şi din partide ideea «aoleu, trebuie să găsim candidat care are bani să-şi susţină campania»".

Peste tot în lume şi în UE finanţarea privată a campaniilor electorale joacă un rol important. Este adevărat că în ultima jumătate de secol, în Vestul Europei, finanţările private au fost tot mai mult limitate, adoptându-se un sistem de finanţare publică a partidelor şi a campaniilor electorale. Primul pas l-a făcut Germania încă din 1959, dar de atunci tot mai multe state europene au căutat să limiteze rolul jucat de bani în politică şi să asigure întrucâtva echitatea competiţiei electorale, finanţând partidele politice într-o formă sau alta. Unele ţări ca Marea Britanie sau Irlanda nu finanţează însă partidele, ci numai grupurile parlamentare. Eleveţia a rămas singura ţară din Europa în care partidele sunt finanţate pe mai departe exclusiv din surse private.

În multe cazuri, partidele care au stimulat trecerea la sistemul de finanţare publică au fost partidele de stânga, care au deplâns mereu influenţa pe care o exercită capitalul privat în politică. Dar faptul în sine că influenţa politică se poate cumpăra a devenit o problemă majoră a întregului sistem democratic şi, de aceea, reglementările electorale au introdus mai peste tot în Europa o gamă largă de limitări a finanţării private. În linii mari, cheltuielile electorale au fost plafonate şi s-au introdus exigenţe de transparenţă pentru donaţiile importante. România a urmat de altfel regula generală, atâta doar că, din diverse motive, restricţiile legale au fost în mică măsură respectate.

Nicăieri însă nu se aplică o finanţare exclusiv publică. Finanţarea privată este, în ciuda scandalurilor frecvente pe care le prilejuieşte, sursa cea mai importantă de bani, deoarece ea garantează în cele din urmă autonomia organizaţiilor de partid. Cu toate că partidele joacă un rol eminamente public, (în România sunt „persoane juridice de drept public") ele rămân asociaţii private ale cetăţenilor liberi, distincte de instituţiile şi organizaţiile statului.

Propunerea preşedintelui Traian Băsescu merge la extremă. Ea interzice finanţarea privată pe care o consideră a fi răspunzătoare de corupţia politică. „Este singura soluţie, a spus preşedintele, să terminăm cu clientela din afara clasei politice”. Dar odată pusă în aplicare, această regulă va conduce, aşa cum arată o întreagă literatură politică, la o birocratizare a partidelor şi la crearea unor elite de partid desprinse de cetăţenii pe care pretinde că îi reprezintă. Românii şi esticii în general ştiu prea bine ce înseamnă o „nomenclatură de partid” cu toate conotaţiile sale.

Lăsând la o parte neadecvarea sa cu lumea ideilor liberale, preşedintele pare să recomande un exces de medicaţie. Căutând prea energic să combată o boală, el riscă să provoace o mulţime de reacţii adverse.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident