România, în rînd cu lumea?

La finele veacului al XIX-lea, nimeni altul decît I.L.Caragiale constată că între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european nu ar exista altă deosebire decisivă decît modul de a găti bucatele, că nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, mai inteligent sau mai prost, că la urma urmelor toţi sunt la fel. Prin urmare, nu ar mai exista motive de inimă rea şi spaime la gîndul că lumea românească ar fi mai stricată decît altele.

Totuşi, scriitorul exilat (sau strămutat) la Berlin în ultima parte a vieţii, nu se poate abţine să nu înşire cîteva din „metehnele” neamului: nu e stricat e numai nefăcut încă, nu e dospit cumsecade, e nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frîntă, nu crede în dreptate, nu scoate din sînu-i pe cine să-i poată comanda, nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni, fript în lapte, suflă şi în brînză, n-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă şi astfel, încă nu înţelege că în mîna lui ar sta să-şi îndrepte soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ea. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-şi răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”.

Speranţe de mai bine există, de vreme ce autorul „Scrisorii pierdute” crede că, cu vremea, neamul va învăţa şi să ceară socoteală guvernanţilor, ajungînd la”înţelegerea” (a se citi „înţelepciunea, raţiunea”) fără de care o naţiune nu poate fi sigură nici de avuţia ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei…

Am reprodus, citîndu-le cînd exact, cînd aproximativ, fragmente din textul final al volumului I.L.Caragiale Despre lume, artă şi neamul românesc, ediţie întocmită de Dan C. Mihăilescu, apărută la editura Humanitas în 1994.

O despărţire de Caragiale, deopotrivă la modul propriu şi figurat, este imposibilă pînă şi pentru cei plecaţi demult şi definitiv din ţară, fără a fi pierdut nici interesul faţă de România, nici contactul cu realităţile ţării (care, în paranteză fie spus, uneori depăşesc pragul ficţiunii).

Aşa se face că, avînd în bibliotecă antologia apărută cu aproape două decenii în urmă, am reluat lectura ei, dar după ce citisem proaspăt apărutul eseu al lui Lucian Boia „De ce este România altfel?” Chiar atît de puţin să se fi schimbat în bine lumea românească, de-a lungul a ceva mai mult de un veac?

Cu Lucian Boia mă întîlnisem la Frankfurt pe Main, la Salonul Internaţional de carte, la standul României. Acolo, discutînd despre scrierile sale, despre consternantele involuţii politice din timpul verii, despre ce avea să urmeze, despre proasta impresie pe care clasa politică a ţării o face (din nou, pentru a cîta oară!) în Europa şi în lume, despre pagubele făcute propriului popor, am aflat că, la „Gaudeamus”, la Bucureşti, unde din păcate nu am putut fi prezentă ca în alţi ani, va fi lansat eseul care avea să devină şi cea mai vîndută carte a Tîrgului. Am primit-o ulterior prin poştă, prin bunăvoinţa autorului, care nu a şi-a uitat promisiunea de a mi-o oferi.

Am citit-o pe nerăsuflate, intuind în paginile ei continuarea unui proces de confruntare critică cu istoria unei ţări şi cu neajunsurile unei naţiuni comparată de Caragiale cu un aluat încă nedospit, avînd o societate ce cultivă formele fără fond, cum demonstrase Titu Maiorescu la vremea lui, strigînd "În lături!", un trecut de care Cioran nu se simţea deloc flatat şi un destin pe care Horia-Roman Patapievici îl întrevedea, într-una din cărţile sale, ca stînd sub semnul ne-desăvîrşirii, al ne-isprăvirii.

Lucian Boia nu oferă răspunsuri definitive complicatei întrebări de ce este România altfel, ci desfăşoară, în registru aproape narativ, particularităţile „identitare” de-a lungul unui filon cronologic care se opreşte la criza politică a verii anului 2012. Epilogul eseului poate fi în aceeaşi măsură şi prologul cărţii: prezentul este opera trecutului.

Ideea autorului că România se încăpăţînează să fie altfel se susţine fiindcă, deşi motivele acestei „singularităţi”, ale permanentei ieşiri din rînd a ţării au fost şi sunt arhicunoscute şi intens deplînse, aproape nimic nu s-a schimbat în timp. Iar panseurile, observaţiile critice şi autocritice enunţate de-a lungul vremii de scriitori , filozofi sau istorici, pe marginea particularităţilor care au făcut din România o ţară diferită de restul lumii, rămîn valabile - printr-o uluitoare „adecvatio rei” - şi azi.

Cei care obiectează la lectura cărţii că ea nu ar face decît să repete idei expuse de autor în cărţile sale precedente, că ar conţine locuri comune, truisme, că ar fi rodul unei priviri sumbre şi nemulţumite asupra României de ieri şi de azi, nu fac decît să confirme indirect veracitatea verdictului formulat de Lucian Boia: România se încăpăţînează să fie altfel. Ceea ce este într-adevăr enervant, supărător şi contraproductiv.

În secolul al XIX-lea, în prefaţa scrisă de Stendhal la propriul său roman „Roşu şi Negru”, autorul îşi compară cartea cu o oglindă pe care o ţine în faţa societăţii contemporane. Nemulţumită de ce vede în paginile ei, societatea aruncă romanul sau, în sens metaforic, sparge oglinda. Vremurile s-au schimbat, contextul este altul, reacţiile au rămas aceleaşi.

Nefiind un studiu ştiinţific, necum o scriere savantă, ci un eseu în cea mai bună tradiţie a genului, redactat dintr-o suflare de un autor care are la degetul mic istoria, care deţine cheile descifrării acesteia, mai ales în registru mitic şi imaginar, care se exprimă totuşi pe înţelesul tuturor, ca şi cum s-ar afla în faţa unui auditoriu nu neapărat academic, dar oricum, cultivat, volumul lui Lucian Boia se lasă citit cu uşurinţă şi recitit cu luare aminte.

De ce este România altfel? ar trebui să fie o carte de căpătîi şi pentru nu puţini politicieni ai ţării.

Tradusă, i-ar face poate şi pe europeni să înţeleagă, dar nu neapărat să şi accepte, „excentricităţile” unei ţări care şi-ar dori, fără a putea încă, să fie pe deplin în rînd cu lumea.