1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

România şi duhul prostiei

25 ianuarie 2012

Cât de bine, cât de rău stă România în familia naţiunilor europene? Ce i se poate reproşa preşedintelui? Dar premierului Emil Boc? Cum e cu bilanţul real al actualei puteri?

https://p.dw.com/p/13pc6
Premierul României, Emil BocImagine: Reuters

Un duh al prostiei, gângav, răzbunător şi violent s-a abătut brutal şi agresiv asupra unei Românii care, deşi e departe de realizarea promisiunilor de odinioară ale guvernanţilor ei, arată mai bine decât o înfăţişează zgomotoasele proteste din ultima vreme.

Repetate până la saţietate, prejudecăţile curente vor să mă facă să cred că Băsescu ar fi un dictator. Că el şi Boc ar contraveni intereselor României. Că trădează ţărişoara, neamul, râul, ramul. Că ne-a luat pâinea de la gură, că el şi Udrea sunt vânduţi corupţiei. Că premierul maghiar Orban e un mic copil pe lângă Matrozu´ chior. „Doar ai văzut ce i-a făcut lu’ Arafat”. Şi câte şi mai câte.

În context am însă nişte mari nedumeriri.

E adevărat că nu sunt decât un biet observator, căruia i-au displăcut puternicii zilei în diverse ipostaze. Nu mi-a plăcut, de pildă, Traian Băsescu în postura de acuzator al regelui Mihai.

M-a deranjat aproape la fel de mult unul din consilierii săi, care, după ce a înlocuit un om de certă calitate, a ajuns să creadă că-şi face datoria împiedicând ziarişti independenţi să stea de vorbă cu şeful lui. A fost un gest tipic pentru parveniţi prea brusc cocoţaţi în fruntea bucatelor, cărora nici cu prăjina nu mai ai şansa de a le ajunge la nas.

Un preşedinte care se lasă pe seama unor astfel de colaboratori nu poate să nu comită greşeli grave. Să calce în străchini frecvent. Băsescu n-a iertat multe aflate în calea călcăturii sale. Dar cum să fie oare în stare să comunice excelent cu asemenea oameni în echipă?

Nu l-am agreat excesiv nici pe Emil Boc, când am avut deziluzia de a-l observa dând dovadă de o crasă lipsă de solidaritate în demiterea colegului şi subalternului său. E de neiertat să dai afară un ministru de externe competent, a cărui unică vină este că s-a exprimat maniheistic, fără să mintă însă cu sfruntare, aşa cum ne-au obişnuit politicienii din şcoala lui Iliescu.

De neiertat sunt, de asemenea, arogantele şi nu arareori stupidele ieşiri ale unora dintre oamenii puterii.

Dar a cere debarcarea preşedintelui şi a primului ministru precum şi alegeri anticipate (nota bene, într-un an electoral, în care ele oricum vor avea loc) presupune o imensă nemulţumire cu modul în care un executiv guvernează ţara. Or, nu înţeleg prea bine: ce rău mare are la activ cabinetul Boc? Dar preşedintele Băsescu?

Spre deosebire de Ungaria, România n-a derapat în dictatură. Nu preocupă realmente forurile internaţionale pentru că ar fi fost adusă în buza unui regim autoritar sau, la fel de rău aproape, în sapă de lemn.

Dimpotrivă, într-o criză care ameninţă să scufunde Europa, România, cea mică şi săracă, România cea bătută rău de soartă e o stâncă. Este, nu doar bugetar, un model de stabilitate economică şi financiară.

Graţie primului ministru Emil Boc şi oamenilor săi, România şi-a extirpat varii tumori ce ameninţau să dea în metastaze. A eliminat sfruntatele rente ale securiştilor şi generalilor unificând, într-un mod cu totul salutar, haoticul sistem al pensiilor, un sistem demn de Absurdistan. În alte ţări o astfel de reformă i-ar fi adus nu doar neostoite aplauze la scenă deschisă, ci binemeritatele elogii ale unei posterităţi salvate de la înec.

Boc nu s-a mulţumit însă cu atât. În România, justiţia a început, fie şi timid, să aibă libertatea de a-şi face datoria. I-a dat această libertate reforma din justiţie, una ce-i drept insuficientă, dar mai bună decât dacă n-ar fi fost. A acceptat ceea ce n-a văzut ţărişoara de când e ea: ca demnitari din partidul de guvernământ să fie târâţi în faţa judecătorilor. Nemaipomenit.

Boc a tăiat în carne vie şi când a rezolvat judicios extrem de dificila problemă a reducerii debordantelor venituri ale unei birocraţii gonflate până peste poate, pe care, ce tur de forţă extraordinar, a izbutit s-o tundă. E destul? Deloc. I-ar fi prins bine României o privatizare oficială a sistemului de sănătate, care, dincolo de opiniile lui Raed Arafat, este, pe tipare mafiote, privatizat oricum, privatizat în fapt, în mare parte, doar că nu se vede bine în ce buzunare ajung toate şpăgile concernelor şi ale pacienţilor.

În ciuda acestui neajuns şi a altora, guvernul Boc e, prin urmare, de departe, cel mai bun executiv de care a avut vreodată parte România. A nu vedea toate acestea e frapant, îmi dă frisoane fiindcă mi se pare miraculos. Cecitatea nu ţine decât în parte de nemulţumirile fireşti acumulate într-o ţară peste care s-au abătut programe de austeritate şi terapii de şoc. Ea mai ţine, cred, şi de un duh al prostiei, barbar, violent, nătâng şi agresiv, care s-a năpustit asupra României.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz