România şi Europa

Scandalul imigranţilor, exagerat sau nu, motivat sau nu, rămâne totuşi un scandal care apasă asupra reputaţiei României şi în cele din urmă auspra tuturor relaţiilor politice. Nici replicile date de oficialii de la Bucureşti nu au fost mereu cele mai inspirate. Chiar dacă liderii politici din România au dreptate să spună că britanicii - şi alţii care se simt îndemnaţi să le urmeze exemplul - încalcă legile europene, ei nu pot poza în apărători luminaţi ai europenităţii. România e departe de a fi un model şi un motor al construcţiei europene. Aşa încât, chiar dacă în litera lor afirmaţiilor făcute sunt corecte, politicienii români ar fi trebuit să se exprime cu mai multă modestie. În definitiv, dacă românii pleacă pe capete, este pentru că Vestul e mai bun. Şi apoi este comod să pledezi pentru principiile „europene” atunci când îţi convin şi să le treci sub tăcere atunci când nu sunt pe placul tău.

Ţâfna de la Bucureşti, deşi este în litera tratatelor europene, nu este deloc favorabilă relaţiilor bilaterale care stau şi aşa destul de rău. Într-o excelentă analiză publicată pe Contributors, profesorul de la Cluj Valentin Naumescu, arăta că România nu are la drept vorbind relaţii privilegiate („strategice”) cu nimeni şi că riscă în felul acesta să rămână într-o stare de izolare. Are România relaţii speciale cu Franţa? Cu ani în urmă, românii îşi imaginau că francezii învăţaseră cu toţii la şcoală „Ginta latină”, dar se înşelau amar. Are relaţii privilegiate cu Germania? Ar fi greu de spus, deşi Germania ar fi cea mai bună promisiune de consecvenţă şi stabilitate. Cu ţările din centrul Europei nu a reuşit să dezvolte relaţii de solidaritate poate mai mult din cauza acestora. Axa Washington-Londra-Bucureşti nu mai e nici ea de actualitate, aşa încât România are în faţa ei totul de făcut.

Dar dacă diplomaţii de la Bucureşti fac aşa cum face ambasadorul României la Londra, acuzându-şi gazdele de rasism (vilification) nu se întrevăd prea curând progrese. E greu de găsit tonul potrivit, căci pe de o parte diplomaţii români nu pot abdica de la pledoaria lor în favoarea liberei circulaţii, dar pe de alta ar trebui să fie capabili să facă distincţiile necesare. Or, dacă ei se arată solidari fără nuanţe cu toţi cetăţenii români, indiferent de ciondiţia morală şi civică a acestora, atunci ei înşişi din păcate riscă să pară suspecţi.

Diplomaţia română ar trebui să arate şi puţină empatie pentru îngrijorările ţărilor gazdă şi să manifeste solidaritate cu anumite valori ale vieţii civile care sunt de fapt temeiul însuşi al Europei. Mai înainte de libera circulaţie a existat Europa cu forţa ei de atracţie.