România şi nevoia unei idenităţi europene

In timp ce lărgita Uniune Europeană se dă de ceasul morţii să împace viziunea istorică anticomunistă a balticilor şi a altor esteuropeni cu experienţa apuseană de căpătâi, care este antinazismul izvorât din catastrofa Holocaustului, Traian Băsescu dă din colţ în colţ. „România este una din ţările care au plătit pentru libertatea altora”, a susţinut Băsescu, făcând aluzie la Yalta şi la împărţirea Europei. Intrebat de ce nu şi-a susţinut mesajul anticomunist cu un boicot al celebrărilor de la Moscova, dedicate victoriei asupra nazismului, Băsescu a arătat cu degetul spre liderii celor două state baltice, prezenţi şi ei în rândurile din faţă, la ceremonia organizată de Putin. Preşedintele şi-a justificat deplasarea în capitala Rusiei afirmând pe de o parte că absenţa sa „ar fi fost de neînţeles”, iar pe de alta, că 9 mai a fost ziua victoriei şi pentru occidentali. Un truism, desigur. Dar faptul că Traian Băsescu se vede nevoit să facă declaraţii atât de confuze şi doar parţial exacte, relevă cât de încurcată e problema evaluării istoriei româneşti.

Realitatea este că România n-a plătit cu libertatea ei pentru ca altele să fie democratice, aşa cum a afirmat preşedintele, ci s-a văzut nevoită să achite cu asupra de măsură preţul cerut de enormităţile deciziilor politice ale regimurilor instalate la Bucureşti după 1937. Adevăratele rădăcini ale dezastrului postbelic se disting clar în orientarea extremistă de dreapta şi gardistă a unei mari părţi a intelectualităţii şi presei interbelice.

O veche legendă pretinde că drumul spre infern s-ar fi datorat exclusiv poziţiei geostrategice dificile a României. In fapt, catastrofa de după 1945, pe care regele Mihai a făcut eforturi disperate s-o evite, fusese pregătită de presiunile autohtonist-antioccidentale şi antidemocratice interne care au marcat anii 30. Avalanşa dezastrului celor 6 decenii totalitare sub care a fost îngropată România a fost iscată de răcnetele cuziste şi a debutat cu distrugerea de către legionari şi simpatizanţii lor interni a democraţiei româneşti. A continuat cu acceptarea fără crâcnire a ultimatumului sovietic. S-a adâncit masiv prin hotărârea mareşalului Antonescu de a amaneta România Germaniei naziste în pofida dictatului de la Viena. S-a lărgit prin fatalul ordin dat ostaşilor ţării să treacă Nistrul în ciuda avertismentelor Angliei şi Americii şi a pătat indelebil chipul ţării cu monstruoasele crime de război, crime în masă şi împotriva umanităţii de care s-a făcut vinovat regimul antonescian.

Tardiva întoarcere a armelor n-a mai reuşit să împiedice pierederea Basarabiei şi a Bucovinei, dar s-a dovedit destul de fastă spre a evita completa destrămare a ţării. 9 mai e o zi a victoriei şi pentru români. Yalta, să nu uităm, a venit mult mai târziu, când trupele sovietice se aflau deja acolo unde poate n-ar mai fi ajuns ori n-ar mai fi ajuns să stea atât de mult, dacă România preantonesciană şi antonesciană nu ar fi înmormântat democraţia şi alianţa statului român cu Anglia şi cu Franţa.

Europa n-are nevoie de o nouă Yaltă, ci de orientare. In acest scop procesul integrării europene reclamă urgenta apariţie a unei identităţi continentale. Ea nu se va putea realiza în afara înţelegerii autentice a surselor reale ale uriaşului rău istoric reprezentat deopotrivă de totalitarismul fascist şi de cel comunist. Vesteuropenii au datoria să se despartă în fine de ochelarii roz şi de iluziile pe care mulţi şi le-au făcut în apus despre aşa-zisul „socialism real”. Deşi a salvat pacea precară a războiului rece, Yalta se cere condamnată. Esteuropenii au însă şi ei obligaţia de a-şi asuma fără ocol şi rezerve propriile greşeli istorice.