România şi piloţii farfuriilor zburătoare

Şi ar întâmpina mari dificultăţi încercând să-şi revină, devastaţi cum ar fi de spectacolul aiuritor la care ar fi nevoiţi să asiste.

Piloţii obiectelor zburătoare neidentificate ar ciuli mai întâi, increduli, urechile, aflând cât de greu se impun regulile democraţiei şi statului de drept, ca şi principii simple, pe care le înţelege chiar oricine, precum nevoia promovării consistente a educaţiei, ştiinţei şi culturii ca temei al propăşirii unei societăţi.

Ulterior s-ar freca la ochi, constatând incapacitatea opoziţiei româneşti de centru-dreapta de a se unifica şi de a manifesta o minimă solidaritate, în condiţiile în care orice altă atitudine este, politic, vădit sinucigaşă.

S-ar mira, desigur, degeaba, întrucât puterea întreţine dezbinarea. Ea controlează mare parte din massmedia şi permite perpetuarea manipulărilor opiniei publice, prin televiziuni deţinute de foşti securişti bănuiţi că au devalizat ţara, care continuă totuşi, fără jenă, să dea cu tifla justiţiei.

Călătorii interstelari ar mai înregistra cu oarecare condescendenţă umilinţa onctuoasă a diplomaţiei româneşti faţă de China comunistă în siajul vizitei unor parlamentari români în Taivan. Ar fi amuzaţi să vadă cum se echilibrează servilismul din relaţiile externe. Prin casanta aroganţă internă manifestată faţă de legea românească de primari-baroni declaraţi incompatibili. Precum şi prin replici de o neobişnuită duritate adresate Budapestei pe tema unei noi obrăznicii proferate, în România, de un specialist ungur în materie de extremism.

Nedumeriţi, omuleţii verzi s-ar întreba oare de ce s-au văzut siliţi să reacţioneze cu atacuri la adresa unei ţări întregi, vecine, ditai şeful statului român şi ministerul de externe, în replică la deraierea voluntară a unui lider neofascist, precum exoftalmicul Gabor Vona? În fond, extremistul de serviciu ungur nu e demnitar guvernamental. Şi nici la prima sa abatere flagrantă de la normele convieţuirii cât de cât civilizate.

Vizitatorii Terrei s-ar arăta uimiţi că un astfel de ins rasist, antisemit, şovin, precum liderul Jobbik, mai poate genera, la 70 de ani după nazism, emoţiile generate de delirul său ultranaţionalist. Extratereştri ar fi surprinşi nu doar că fondatorul unei gărzi paramilitare de inspiraţie hitleristă nu e încă după gratii, ci şi că responsabilii de la Bucureşti nu sunt nici acum, după atâţia ani de experienţă, în stare să răspundă provocărilor sale stupide într-un mod suveran. Că, iraţionali, se tem de autonomia secuiască. Şi că, din raţiuni de oportunitate, preşedintele Senatului, se dă liberal şi anticomunist, dar se războieşte nu doar cu preşedintele ţării, care a condamnat comunismul, ci şi cu un cleric minoritar care, deşi cotat drept radical, a contribuit cândva decisiv la episodul debarcării regimului totalitar.

În fine, prea puţini pasageri de OZN-uri s-ar arăta în stare să înţeleagă că atât la Budapesta cât şi la Bucureşti instigările naţionaliste nu sunt întâmplătoare. Ar învăţa greu că abordările instinctuale, aţâţările primitive (sau, mai rar, subtile) ale celor mai gregare sentimente fac parte, mai cu seamă în centrul şi estul Europei, din jocul politic tradiţional menit să aducă popularitate unor politicieni aflaţi, altfel, în pierdere de viteză.

I-ar ului că agitatul ciomagului naţionalist n-a dispărut încă din arsenalul de epocă de piatră la care se recurge ori de câte ori se cere distrasă atenţia populaţiei de la inepţia, incompetenţa şi corupţia clasei politice.

Ceea ce i-ar sidera însă definitiv pe oaspeţii din spaţiu şi i-ar determina să spele putina rapid, pe mulţi ani-lumină, e însă altceva. E placiditatea multor unguri şi români la aiureala derapajelor naţionaliste, şi, mai ales, la ceea ce trebuie să escamoteze ele, la îngrădirea, prin legi şi constituţii, a libertăţilor şi la incapacitatea guvernanţilor de a-şi conduce ţările în conformitate cu standardele statelor de drept.