România şi Serbia în oglindă

Confruntarea cu Serbia este foarte instructivă, căci reprezintă în cele din urmă întâlnirea României cu propriile sale defecte. Dacă ar avea suficientă detaşare critică, responsabilii români ar putea remarca că sârbii sunt întrucâtva asemenea românilor de acum 18 de ani, când PUNR şi FSN (deputatul Petre Ţurlea îi întrecea pe militanţii conduşi de Radu Ciontea) semnalau în fiecare zi pericolele revizionismului maghiar. Este posibil însă ca, privindu-se în oglinda propriului trecut, oficialii români să nu se recunoască. Ar fi regretabil, căci numai aşa acţiunea lor ar avea un sens deplin.

O Românie devenită membră a Uniunii Europene ar avea suficientă autoritate să blocheze accesul Serbiei la statutul de candidat doar în cazul în care ar fi înţeles pe deplin că distrugerea vechii componenţe etnice a provinciilor istorice înseamnă distrugerea propriului trecut. Altfel, ar părea dimpotrivă că etnicismului sârbesc i s-ar opune pur şi simplu un etnicism de aceeaşi factură, unul dispus să aneantizeze istoria în numele propriei esenţe.

Banatul sârbesc este o parte a Banatului istoric, populat în trecut de români, germani, sârbi, unguri, croaţi, slovaci şi alte grupuri etnice. Românii reprezentau la 1918 o parte însemnată mai ales în judeţele Vârşeţ şi Alibunar, cu toate că în cele câteva oraşe mai mari (Pancevo, Kikinda, Zrenjanian, Vârşeţ) majoritari erau germanii şi sârbii, urmaţi de ungurii.

Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia) s-au angajat, prin Convenţia secretă încheiată la Bucureşti în august 1916, ca teritoriile monarhiei austro-ungare descrise în textul documentului, printre care se număra şi Banatul cu frontiera pe linia Tisei până la Belgrad, să fie anexate Coroanei României. România se angaja în schimb să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului. Ulterior, invocând apropierea prea mare a hotarului românesc de Belgrad şi necesitatea unui hinterland, Aliaţii vor atribui un teritoriu mai larg Iugoslaviei.

Românii de pe Valea Timocului nu au trăit niciodată într-un stat românesc şi de aceea ei au continuat să se numească „vlahi”, după o veche şi neîntreruptă tradiţie medievală. Astăzi, modul în care se identifică este prilej de dispută, autorităţile sârbeşti fiind de părere că vlahii reprezintă un grup etnic distinct şi prin urmare amestecul României ar fi cu totul neavenit.

Modul acesta de a specula diferenţele regionale şi cele apărute prin transformările politice succesive ascunde însă aceeaşi mentalitate etnicistă care guverna cu ceva timp în urmă dezabterile din România despre secui şi ceangăi. Este adevărat că hotărâtoare rămâne voinţa vlahilor de a-şi consolida sau nu identitatea istorică, dar o Serbie europeană nu poate continua cu vechile subterfugii la care a apelat şi regimul Miloşevici.

Exercitarea dreptului de veto ca afirmare de sine

Al doilea aspect important este că, punând condiţii Serbiei şi mai ales făcând opinie separată în cadrul Celor 27, România îşi exercită pentru prima dată puterea de care dispune. Exerciţiul acesta al propriei puteri este important pentru un stat care suferă încă de atâtea complexe şi care s-a plâns neîntrerupt că este tratat ca o ţară de mâna a doua.

S-a descifrat din calmul ministrului de Externe Cristian Diaconescu o jubilaţie bine reţinută, căci pentru prima dată de la admiterea ei în UE la 1 ianuarie 2007, România a întreprins ceva care să-i ateste existenţa politică reală. Potrivit AFP, şeful diplomaţiei germane Guido Westerwelle nu şi-a ascuns exasperarea în faţa eşecului reuniunii de marţi, acuzând partea română că a blocat procesul din „motive de politică internă”.

Este o judecată tipică pentru lumea diplomaţilor, dar în realitate faptul că România s-a opus ca Serbia să obţină statutul de candidat la UE are o mai mare relevanţă pentru politica externă. În România, subiectul nu are cu adevărat rezonanţă decât în cercuri restrânse şi nu s-ar putea presupune că ar aduce cuiva avantaje electorale consistente. Mult mai semnificativ este însă că România a reuşit să blocheze un proces în mod unilateral, aşa cum face Olanda pe tema admiterii României în Spaţiul Schengen. Aici ar fi poate de discutat, căci nu este sigur că Olanda este cu adevărat singură şi că nu este susţinută tacit de mai multe ţări europene, dar cel puţin în primă instanţă avem de a face cu voinţa unei singure ţări care îşi exercită dreptul de veto.

Diplomaţia românească încercase ceva asemănător anul trecut, atunci când ministrul de externe sugerase că ar putea pune condiţii la admiterea Croaţiei, dar atunci greşise grav, căci nu avea nici un argument serios şi demn de luat în considerare. De data acesta însă, România poate mobiliza argumente valide, pe care le-ar putea utiliza pe două planuri: pe de o parte, contribuind în mod real la îmbunătăţirea situaţiei vlahilor din Serbia, iar pe de altă parte propunându-se mai pregnant ca prezenţă politică în cadrul UE.

Deocamdată e un joc fragil, căci România va trebui să probeze pe termen lung că poate vorbi ferm în adunările comunitare, dar nu din afara comunităţii, ci din interiorul sistemului său de valori.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu