România şi simptomul Voicu

Publicarea stenogramelor documentând discuţiile ocultei în centrul căreia se afla demnitarul pesedist, devoalează nu numai profilul unui individ corupt până în măduva oaselor ci ajută la radiografierea întregului sistem mafiot care i-a îmbolnăvit şi ucis lent, pe români, în ultimii 20 de ani.

Copil de casă al primului preşedinte postdecembrist Ion Iliescu, omul-încheietură, transformat de patronii săi nomenclaturişti în articulaţie menită să asigure legătura, strategic esenţială, dintre puterea politică şi cea judiciară, Cătălin Voicu a devenit unul din vectorii statului pesedizat.

Un stat, în care cel cu pâinea şi cuţitul, care a reuşit să-i mintă cât mai eficient pe alegători prin intermediul „reţelei” şi a unei prese tranchilizate şi mutate genetic ajunge în cele din urmă în fruntea ierarhiei politice.

Odată parvenit în vârful piramidei individul cu pricina se ridică deopotrivă deasupra comunităţii şi a oricărei legi. Omul se înstăpâneşte simultan şi peste judecători şi peste lumea de afaceri, care la rândul ei se străduieşte, nu fără succes, să absoarbă presa zisă liberă, să-i smulgă dinţii şi s-o transforme în armă politică de terminat adversarii oneşti şi de ucis moral contracandidaţi cinstiţi.

Aici, cercul se închide. Iar Cătălin Voicu precum şi asociaţii, clienţii şi protectorii săi de felul unui Căşuneanu, judecătorul Jipa şi pesedista Ioana Cristea, cea inculpată în zadar pentru că fura banii daţi drept ajutoare copiiilor săraci, dacă n-au murit vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Că basmul nu s-a sfârşit precum au prevăzut autorii săi, ci s-a prefăcut subit într-un documentar cu final incert e de asemenea simptomatic şi ţine de carenţele inevitabile ale sistemului Iliescu.

Grefată pe trupul străin al democraţiei, inima postcomunistă n-are cum să nu dea rateuri repetate. După un astfel de transplant sistemul imunitar al corpului străin n-are cum să nu lanseze, din când în când, semnale de rejecţie.

Aşa s-a făcut că sistemul patronat de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Ridica Stănoiu şi alţii a dat greş. La urne, instinctul politic al românilor s-a dovedit în repetate rânduri mai sănătos şi mai puternic decât sperau sau credeau oamenii care le-au îmbolnăvit societatea, imersând-o în ciorba şantajului, minciunii, injustiţiei şi corupţiei generalizate.

E lesne de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă tandemul Mircea Geoană-Crin Antonescu ar fi câştigat alegerile prezidenţiale. E uşor de prefigurat ce mană cerească ar fi fost o atare victorie nu doar pentru primul preşedinte postdecembrist, pentru ciracii şi securiştii lui mogulizaţi ci mai ales pentru plăci turnante de genul lui Voicu.

Mai tot ce se leagă de căpitanul trimis după 22 decembrie 89 să facă joncţiunea dintre liderii politici şi procurori şi a deveni tartor al unui număr greu de precizat de afaceri oneroase este simptomatic pentru „reţeaua” pe care n-a creat-o el, dar a slujit-o cu mare abnegaţie.

Ca şi limbajul de lemn al generalului Voicu sau, după nevoi, suburban, gradele influentului mitocan şi mitoman sunt simptomatice pentru societatea analfabetă, militarizată şi securizată a lui Ceauşescu, precum şi pentru cea iliescistă, care i-a urmat.

Atribuindu-şi grade, titluri, profesiuni, demnităţi şi proprietăţi noi, miliţienii-ziarişti, generalii-parlamentari şi securiştii-judecători au rămas în democraţia originală ce-au fost, ba chiar mai mult decât atât. Identică sieşi a rămas de altfel şi reţeaua lor. Lupul îşi mai schimbă părul, dar năravul ba.

Darea în vileag a „lupului” nu e însă, câtuşi de puţin, „sfârşitul unei ere”, după cum nota, fericit, un sagace, dar prea optimist editorialist bucureştean.

În cazul cel mai bun, cel în care Voicu nu va mai beneficia în chip durabil de sprijinul politic pe care el însuşi îl oferea altora ca să-i facă scăpaţi de justiţie, condamnarea sa ar reprezenta un debut promiţător.

Ar fi începutul acelei terapii de care societatea românească are urgentă nevoie spre a-şi extirpa în fine tumorile maligne generate de sistemul Iliescu.

Din păcate însă, motivele de pesimism persistă. Încercarea prietenilor politici ai lui Voicu de-al scuti de arestare şi de a culpabiliza publicarea stenogramelor şi a le minimaliza mesajul în loc de a admite gravitatea ieşită din comun a conţinutului lor e elocventă. La fel şi trimiterile insistente la corupţia unor demnitari din alte partide decât PSD-ul lui Voicu.

În fond, FSN-ul creat de Ion Iliescu a cunoscut varii metamorfoze. Iar una din constantele partidelor emanate de fesenismul postcomunist a constituit-o tocmai infiltrarea şi progresiva corupere internă a formaţiunilor generate de „reţea”.

În fine, nici faptul că, în majoritatea lor, acoliţii l-au abandonat pe Voicu nu e, în sine, o garanţie de mai bine. Corabia care stă să se scufunde se vede părăsită în grabă mare. Vom vedea dacă justiţia îi va putea împiedica pe şobolanii care s-au salvat s-o cotropească şi pe următoarea.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu