România și direcțiile politicii europene

Situația Europei este complicată enorm din pricina anumitor decalaje politico-electorale. Cuplul franco-german, care a structurat construcția europeană, părea să funcționeze perfect în epoca Merkel-Sarkozy, dar a intrat în criză după victoria socialiștilor în Franța. Președintele François Hollande bravase la început, sugerând că ar putea deturna politica germană de pe linia austerității, dar a fost nevoit să cedeze teren, constrâns fiind de eșecul intern al propriei politici economice. După două remanieri guvernamentale, Franța socialistă a fost nevoită să facă mici concesii ideilor liberale, atenuând distanța față de politicile de la Berlin. De asemenea accesul SPD-ului german în guvernul federal de coaliție a fost de natură să creeze o nouă punte de comunicare cu Franța, dar cu toate acestea relația bilaterală nu a reușit să ajungă la nivelul celei din epoca ”merkozy”.

Perioada aceea, care dădea Europei mari speranțe de unitate, nu pare să aibă șanse de întoarcere. Dacă între Angela Merkel și François Hollande s-au putut statornici repede noi elemente de solidaritate în chestiunea ucraineană și rusească, Siria a părut mai curând să-i despartă. Nu pe de-a-ntregul, dar nici consens nu a putut exista câtă vreme diplomația germană părea conciliantă cu o soluție care l-ar păstra pe Bashar al Assad la putere, în timp ce François Hollande este obsedat de eliminarea acestuia.

Este adevărat că ultimele evoluții au apropiat din nou punctele de vedere, cancelarul Angela Merkel promițând săptămâna aceasta la Paris să ofere Franței sprijin militar în cursul operațiunilor din Siria. Dar un fapt mai important este că, pe planul politicilor interne, Franța și Germania riscă tot mai mult să aleagă căi divergente. Opoziția franceză reorganizată sub conducerea fostului președinte Nicolas Sarkozy și care are toate șansele să câștige viitoarele alegeri, a virat serios către dreapta, în timp ce liderul (încă) al dreptei germane, Angela Merkel, a făcut pași mari către stânga liberală. Dacă cei doi foști parteneri din politica europeană își păstrează traiectoriile actuale, este greu de crezut că se vor mai întâlni vreodată.

Cancalarul Germaniei a impus o politică de deschidere totală față de refugiații și imigranții orientali, care s-a dovedit extrem de repede riscantă și greu de susținut. Dreapta germană a intrat în criză, creștin-socialii bavarezi amenințând să rupă coaliția cu CDU în cazul în care imigrația nu va fi stopată. În acest moment am putea spune că liderul opoziției franceze, Nicolas Sarkozy, (dacă nu o punem la socoteală pe Marine Le Pen), s-ar regăsi mult mai bine într-o cooperare cu premierul Bavariei, Horst Seehofer, și cu actualul ministru federal de finanțe, Wolfgang Schäuble, dar în nici un caz cu Angela Merkel.

Recent, Nicolas Sarkozy a ținut un discurs în care recuperează în forță temele identității, denunțând cu o energie fără precedent politicile care încurajează imigrația, metisajul cultural, discreditarea istoriei și a patrimoniului moștenit. ”Ironia istoriei, a spus Sarkozy, este că cele mai grele lovituri împotriva tuturor valorilor moștenite au fost date pe vechiul nostru continent, printre vechile noastre națiuni, în vechile noastre țări”. Mondializarea - a mai spus liderul ”Republicanilor” - nu ar trebui fetișizată, căci odată cu marile sale beneficii, poartă cu sine riscuri imense. Prin urmare între noua și surprinzătoarea linie liberal-mondialistă a cancelarului Angela Merkel și replierea identitară a lui Nicolas Sarkozy se cască o prăpastie.

Politica românească nu a rămas deloc indiferentă la aceste evoluții. PMP, de exemplul, partidul condus de Traian Băsescu a adoptat rapid o linie eurocritică în maniera conservatorilor polonezi și o linie identitară antiimigrație în felul lui Sarkozy. Monica Macovei a părăsit grupul PPE (dominat de germanii scindați de politicile cancelarului Angela Merkel) și s-a înscris, spre uluirea tuturor, în grupul conservatorilor britanici și polonezi, cu toții eurosceptici moderați, dar hotărâți. Liberalii, în schimb, au cedat întreaga inițiativă președintelui Klaus Iohannis care se arată hotărât să urmeze linia tradițională eurofilă. În orice caz, politica românească nu a reușit să-și creeze suficiente motivații endogene și s-a structurat în bună măsură prin atașare la diferite direcții europene.