România a sărbătorit 20 de ani de la reunificarea Germaniei

De la Bucureşti am sosit la Timişoara, având proaspete încă în memorie replicile dialogului dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu sub cupola Ateneului Român. Între acestea şi opinia laureatei Nobelului pentru literatură, născută într-un sat unde şvabii bănăţeni fuseseră odinioară majoritari, cum că viitorul comunităţii germanilor din Romania s-ar afla în casele de bătrâni.

Într-un anume fel Herta Müller părea a avea întru totul dreptate. Si totuşi, realităţile de la faţa locului relativizează tristul verdict, fiindcă în absenţa comunităţii germane, aceleia care timp de peste două secole a marcat chipul şi spiritul Timişoarei în felul ei, alături de celelalte etnii ale multiculturalei sau cosmopolitei urbe, în mod paradoxal aproape, azi dăinuie un anumit spirit, altul, dar înrudit cu cel dintotdeauna. Un mănunchi de bune obiceiuri şi tradiţii şi noi impulsuri. Fireşte, jubileele prin însăşi natura lor idealizează realitatea. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ea nu este cu mult mai prejos de impresia lăsată de festivitatea găzduită de Opera Naţională Română din Timişoara la 1 octombrie, dedicată celor două decenii care au trecut de la reunificarea Germaniei.

Timişorenii s-au vrut, ca întotdeauna, primii. Sub egida Consulatului German din Timişoara, în prezenţa oficialităţilor locale şi judeţene a circa 400 de invitaţi, oameni de afaceri şi cultură, reprezentanţi de frunte a unor instituţii publice şi ai unor importante firme şi insituţii străine, cele peste două ore de program susţinut de soliştii, orchestra, corul şi ansamblul de balet al Operei, au celebrat momentul reunificării Germaniei, dar mai cu seamă spiritul, semnificaţiile şi implicaţiile europene ale istoricului act.

După intonarea imnului Germaniei, al României, ca şi a Odei Bucuriei, imnul Europei, au fost proiectate scurte filme documentare realizate în parte şi de colegii noştri de la televiziune, la Deutsche Welle, pelicule care au focalizat momentul căderii zidului despărţitor al Berlinului şi ceea ce i-a urmat. Totul, desigur, comprimat în imagini simbolice şi comentarii succinte. A urmat un potpuriu muzical şi coregrafic susţinut cu brio şi profesionist de soliştii, corul şi orchestra Operei. Călduros, empatic, inventiv, deloc încorsetat în structuri convenţionale, dar respectând totuşi gramatica de bază a discursurilor diplomatice, Klaus Brennecke, consulul german la Timişoara s-a adresat audienţei în germană, dar şi în română.

Conform uzanţelor, au fost trecuţi în revistă cei care au contribuit la reuşita concertului de gală, inclusiv a recepţiei în foaierul şi sala de oglinzi a Operei. Li s-au adus mulţumiri gazdelor, au fost enumeraţi sponsorii, dar impersionantă mi s-a părut a fi, în vremuri în care sub impactul crizei cultura este una dintre primele vitregite de către buget, pledoaria consulului Brennecke în favoarea sprijinirii culturii. Şi pe bună dreptate, pentru că în cazul dat, aşa cum mi-a fost mie dat să constat în repetate ocazii şi după ce rândurile comunităţii germane s-au rărit până la pragul dispariţiei, şcoala germană, liceul german, teatrul german, centrul cultural german, ziarul german dăinuie la Timişoara. Şi nu numai atât. Sosesc profesori din Germania la şcoli şi facultăţi. Specialişti, tineri absolvenţi, întreprinzători, investitori, sunt alţii decât cei care s-au născut aici şi au plecat, revenind unii dintre ei din când în când. Noii veniţi au alte biografii, alte destine, alte experienţe de viaţă. Unii dintre ei vin şi pleacă. Alţii pleacă şi revin. Dar totul se petrece fiindcă un anumit spirit al oraşului, pe care l-am denumit multicultural sau cosmopolit, a dăinuit şi în acest spirit timişorenii vorbesc acum despre "germanii noştri".

Această solidaritate, această coeziune am resimţit-o discret, decent, deloc programatic şi demonstrativ afişată, vibrând în atmosfera serii de 1 octombrie, când timişorenii s-au decis să celebreze printre primii, ante festum, ziua de 3 octombrie.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Alina Kühnel