România se află într-o stare de gravă incertitudine juridică

Situaţia referendumului rămâne oarecum neclară. Guvernul a emis imediat după decizia Curţii Constituţionale un comunicat prin care ”se angajează la respectarea acesteia”. Totuşi, la scurt timp, ministrul delegat pentru administraţie, Victor Paul Dobre, a declarat în termeni categorici că referendumul nu poate fi organizat decât pe baza normelor aflate în vigoare, adică ordonanţa de urgenţă prin care referendumul de demitere este validat indiferent de numărul participanţilor.

De aici apar însă dificultăţi de tot felul. Decizia Curţii Constituţionale a statornicit o condiţie care oferă preşedintelui Traian Băsescu o şansă nesperată. În termenii acestei decizii, ar fi necesar, în prealabil, ca numărul total al participanţilor la referendum să depăşească jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.

Dar acest număr este incert. Din anul 2002, de când s-au eliminat vizele pentru cetăţenii români care doreau să călătorească în ţările Uniunii Europene şi pînă în ultimii ani, date oficiale şi neoficiale au acreditat imaginea unei emigraţii masive. Datele produse în ţară prin intermediul sistemului bancar, care a monitorizat remiterile de bani din străinătate, studiile sociologice realizate în ţară, cât şi datele însumate parvenite din statistici locale europene (evidenţa poliţiilor din anumite departamente) au dus, prin diferite inferenţe, la concluzia că au plecat din România pe perioade mai lungi de timp în jur de 2,5 milioane de persoane.

Potrivit unui studiu mai vechi datând din 2006, (”Locuirea temporară a românilor în străinătate”, coordonată de prof. Dumitru Sandu de la Univ. Bucureşti) ”peste o treime dintre gospodăriile ţării, aproximativ două milioane şi jumătate, au avut cel puţin unul dintre membrii plecat în străinătate după 1989”. Dar fenomenul plecării temporare, aşa cum era el perceput în mod optimist la început, s-a transformat în plecări pe durate lungi de timp. ”Locuirea temporară” a devenit ”plecare definitivă”.

Manipularea statisticii

După interesul celor care vorbesc, numărul plecărilor poate fi de două milioane (sau chiar 1,5), dar poate atinge şi trei milioane. De exemplu, fostul ministru de externe, Teodor Baconschi, care promitea o lege electorală preferenţială pentru românii din străinătate, enunţa la un moment dat numărul de trei milioane, care îi justifica mai deplin intenţiile politice.

Există, desigur, o manipulare a numerelor, dar toată lumea, indiferent de interesul pe care îl manifestă, a acceptat că ne aflăm în situaţia unei emigraţii masive, fără precedent în istoria extinderii Uniunii Europene. Presa occidentală a denunţat ea însăşi, sporadic, riscul acestei migraţii, care oficial nu poate fi numită migraţie, dar care, potrivit sociologilor, dobândeşte toate caracteristicile materiale şi simbolice ale acestui fenomen social.

Aşadar, ne aflăm într-o stare de penibilă incertitudine. Institutul Naţional de Statistică nu a putut până la ora aceasta să furnizeze date verificate şi validate în urma recensământului desfăşurat în toamna anului 2011 şi, de aceea, datele se raportează la recensământul din 2002, adică înainte de momentul în care s-a declanşat marea migraţie. Aşa cum am arătat şi cu altă ocazie ( vezi ”Rolul statisticii în demiterea preşedintelui”), un referendum organizat în aceste condiţii, cu un cvorum legat de un număr incert de alegători, nu poate duce la rezultate legitime. Dacă luăm, cu adevărat, în serios democraţia electorală, atunci aceste incertitudini ar trebui înlăturate.

Gravele consecinţe externe

A doua dificultate derivă însă din starea de neîncredere care tinde tot mai mult să se consolideze în cercurile politice europene influente. De la cancelarul Germaniei, la comisarul european pentru justiţie şi afaceri interne, dezaprobările oficiale (şi nu cele strict partinice) tind să ia notele cele mai acute.

SUA au exprimat ele însele îngrijorări şi, făcând o sumă, am putea trage concluzia că numai Marea Britanie a rămas neutră în acest război al declaraţiilor. De aceea ar fi fost cu siguranţă profitabil pentru majoritatea politică anti-prezidenţială să accepte, cu toate riscurile, ultima soluţie a Curţii Constituţionale, care oferă preşedintelui Traian Băsescu un avantaj electoral. A-l învinge pe preşedinte într-o cursă cu handicap ar fi fost o demonstraţie fără drept la replică.

În fine, a treia dificultate este una intrinsecă şi nu mai ţine de conjuncturi incerte şi labile, ca cele de mai sus. Este vorba de constituţionalitatea şi legalitatea referendumului.

Opoziţia cere pe un ton înalt guvernului să accepte cvorumul de validare, aşa cum a trasat Curtea Constituţională. Dezbaterea este complicată şi ar trebui să ne limităm la a semnala punctele nevralgice.

Constituţionalitate între formă şi conţinut

Opoziţia susţine, cu insistenţă, că o decizie a Curţii asupra unei legi ar trebui să se răsfrângă automat şi asupra altor norme legale cu conţinut asemănător. Aşadar, chiar dacă Ordonanţa pe baza căreia guvernul doreşte să organizeze referendumul nu a fost supusă controlului de constituţionaliate, ea ar trebui să ţină seama de concluziile Curţii. Raţionamentul este corect, dar el face trimitere mai mult la conţinutul unei legi şi mai puţin la forma ei sau la modul în care este produsă. Sub aspect formal, Guvernul este în drept să considere că ordonanţa de urgenţă este ea însăşi constituţională, atât timp cât nimeni nu a declarat-o neconstituţională. Mai mult, această ordonanţă se înscrie integral în datele unei decizii mai vechi a Curţii Constituţionale (Decizia 420/2007).

Opoziţia a admis, implicit, că guvernul are acoperire legală în clipa în care a cerut Avocatului Poporului să conteste ordonanţa privind referendumul la Curtea Constituţională. Fostul premier Răzvan Mihai Ungureanu i-a cerut lui Valer Dorneanu să sesizeze curtea sau să demisioneze. El a sugerat, totodată, fără voie, că fostul deţinător al acestei demnităţi ar fi fost dispus să preia această sugestie politică. Este cert şi faptul că noul deţinător este ţinut el însuşi de alte considerente politice. Simetria aceasta ar fi destul ca să dea de gândit în privinţa bunei constituiri a acestei instituţii.

În sfârşit − juriştii s-au pus de mult de acord asupra acestui fapt −, constituţionalitatea unei norme nu poate fi dedusă din conţinutul ei niciodată. Am văzut că judecătorii Curţii au adesea opinii separate, după cum am văzut că jurisprudenţa Curţii este ea însăşi contrazisă (sau îmbogăţită!) prin decizii succesive. De aceea, o lege nu poate fi considerată neconstituţională înainte de a fi, în mod formal, invalidată. Câtă vreme i se cere societăţii, pe bună dreptate, să respecte deciziile Curţii Constituţionale oricare ar fi acestea, aşadar i se cere o subordonare formală care nu ţine cont de conţinut, tot aşa constituţionalitatea se supune în prealabil unei decizii formale şi nu depinde de ”esenţa” legii.

Pentru cei care sunt astăzi, în mod firesc, angajaţi trup şi suflet în lupta politică, toate aceste considerente sunt apă de ploaie sau diversiuni pseudo-teoretice. În realitate, cei iniţiaţi ştiu de pe acum că numai aplecându-se cu maximă atenţie asupra acestor lucruri vor putea înţelege ce ar trebui să facă pe viitor România ca să depăşească instabilitatea politică şi incertitudinea juridică în care se află.