Românii, aderarea şi valorile occidentale

Amânarea negocierilor de aderare cu Croaţia şi condiţionatul "cec în alb" acordat de Parlamentul European conducerii de la Bucureşti semnalizează modificări semnificative deopotrivă în orientarea valorică şi articularea cursului politic al principalelor state ale UE. Impactul lor asupra programului executivului român presupune eforturi majore din partea preşedinţiei şi cabinetului, dar promite concomitent să fie cât se poate de benefic. Înţelegerea corectă a acestor schimbări este esenţială atât pentru alianţa guvernamentală, cât şi pentru români.

Pradă până în ultima clipă iluziei că-i va convinge pe europeni să ignore obiecţiile Curţii Penale de la Haga, care denunţase insuficienta cooperare a autorităţilor de la Zagreb din pricina neextrădării prezumtivului criminal de război Ante Gotovina, premierul croat Sanader a păţit ruşinea vieţii sale. Sanader se înşelase, mizând asupra sprijinului ţărilor vecine şi a himerei că va regăsi la Bruxelles şi Srassbourg vechea configuraţie birocratică de stânga, indiferentă în mare măsură la progresele ţărilor candidate în materie de respectare a drepturilor omului. Rezultatul acestei erori de calcul s-a soldat pentru el şi croaţi cu un eşec de proporţii, pe care România are toate motivele să-l evite.

In fapt, se constată la Bruxelles o durificare sensibilă a poziţiilor Uniunii Europene privind criteriile politice de aderare a tuturor ţărilor candidate, nu doar a Turciei. Ea nu pare să se datoreze doar dificultăţii asimilării celorlalte state ex-comuniste recent incluse în Comunitate. Agresiunea islamistă globală care a însângerat America la 11 septembrie 2001, a revoluţionat gândirea strategică la Washington, a schimbat doctrina militară şi politică a SUA, repercutându-se iniţial într-un chip atenuat asupra Europei a început să reconfigureze şi harta valorică a bătrânului continent. Deşi stăruitor negat de guvernele de stânga europene, substratul identitar al globalului conflict cu islamismul a declanşat în interiorul naţiunilor apusene un profund proces de reconsiderare a propriilor tradiţii culturale şi religioase, cuplată cu o reapreciere tot mai accentuată a rădăcinilor lor iudeocreştine.

Triumful lui George Bush în scrutinul prezidenţial, datorat în bună parte segmentului religios al electoratului american pare să fi accelerat acest proces în ciuda dezgustului manifestat atunci de stânga europeană. In reacţie la alegerile din SUA, în mediile vesteuropene se vehiculase insistent ipoteza eronată, potrivit căreia succesul politic al „fundamentalismului creştin” de peste ocean ar fi pecetluit clivajul transatlantic. Or, succesele evidente înregistrate în Orientul Mijlociu şi în estul Europei de activa politică de democratizare promovată de neoconservatorii americani au intensificat notabil tocmai în rândul stângii vesteuropene tendinţa demarării unui proces de autoreflexie, care n-a întârziat să-şi producă roadele. Incât, pe lângă punerea în chestiune din ce în ce mai hotărâtă a relativismului cultural postmodern, dominant în ultimele decenii în vestul bătrânului continent, se anunţă în vestul Europei şi o incipientă „recreştinare”. Concomitent, asistăm mai nou şi la o regrupare atât a socialiştilor, cât şi a conservatorilor apuseni în jurul numitorului lor comun iluminist, materializat în ideea universalităţii conceptului de drepturi ale omului, idee în mod fatal abandonată de promotorii postmodernismului politic.

Aşa se lămureşte schimbarea de atitudine a puterilor europene (inclusiv a Germaniei, aliata tradiţională a Croaţiei) între altele faţă de guvernul de la Zagreb. La fel se explică şi modificarea de pildă a poziţiei unei părţi a stângii faţă de embargoul militar impus Chinei ori a grupului ecologist din Parlamentul European faţă de integrarea României în UE. Respingerea aderării la termen a Bucureştiilor după ce românii s-au mobilizat exemplar, în ciuda jugulării presei independente de către partidul stat, şi-au propulsat la putere noua conducere necomunistă ar fi fost desigur greu de înţeles. Dar avertismentul lansat la Bruxelles prin perpetuarea condiţionării integrării româneşti e clar.

Se afirmă că o naţiune îşi merită liderii. Chestiunea, în România, se va pune la un moment dat invers. In mod remarcabil, şeful statului a dovedit că e în măsură să-i convingă şi pe americani. Dar îi va merita oare Băsescu pe alegătorii săi? Va izbuti el să dezmembreze mafia care sugrumă ţara de 15 ani, după ce a asasinat-o lent în cele 4 decenii comuniste? Greu de crezut, dacă la Bucureşti nu se înţelege că ţara are nevoie de o schimbare de sistem, mai mult decât de una de guvern. Or, doar o continuare autentică, (dar paşnică fireşte) a revoluţiei din 1989, iniţiată printr-o lustraţie demnă de acest nume, care să acopere în special, dar nu numai domeniul judecătoresc va putea redresa durabil ţara eliminând de sus în jos persoanele şi grupurile compromise aflate la pârghiile puterii reale.