Romii şi proximitatea abandonată

Cu toate că a învolburat apele politicii europene şi naţionale, problema romilor a rămas pe mai departe fără nici un răspuns.

În ciuda declaraţiilor oficiale, autorităţile româneşti au refuzat să admită până la capăt că ar avea responsabilitatea principală în efortul de ameliorare a situaţiei ţiganilor. Iar în acest refuz se găseşte, de fapt, principala explicaţie a dialogului eşuat între români şi francezi. După luni întregi de discuţii, Franţa nu a fost convinsă că România va întreprinde cu adevărat ceva, iar România a rămas încredinţată că i se cere să facă mai mult decât s-ar cuveni să facă.

În România există un refuz masiv de a aborda politic problematica acestor marginali radicali, care îşi duc viaţa într-o dureroasă improvizaţie. Ţiganii fac parte dintr-o exterioritate pe care românii nu reuşesc să o interiorizeze din punct de vedere politic. Aşa cum populaţia recent urbanizată din cartierele de blocuri manifestă un mare dispreţ faţă de împrejurimile propriilor locuinţe, distrugând spaţiul cu cinism inconştient şi acoperindu-l de gunoaie, tot aşa societatea românească, omogenă şi „normală”, ignoră o populaţie aflată în imediata ei proximitate, dar care îi este în multe privinţe exterioară.

Este cu adevărat uimitor să vezi persoane care îşi îngrijesc locuinţa cu maximă pedanterie, lăsându-şi pantofii la uşă ca musulmanii, dar care aruncă în schimb sticlele de plastic şi alte gunoaie direct pe fereastră. Mica grădină din jurul blocului devine foarte curând un spaţiu imund şi nefrecventabil, adică o vecinătate respingătoare. Oamenii aceştia, cât se poate de decenţi în alte privinţe, nu reuşesc să-şi aproprieze spaţiul înconjurător, să-l asume, să-l ia în grijă, să-l trateze ca pe o proprietate.

La scară mai largă se întîmplă la fel cu mediul înconjurător distrus de exploatări lacome, defrişări şi indiferenţă. Se pare că tipul comun al cetăţeanului român nu a parcurs pe deplin tranziţia de la percepţia utilitară a naturii la peisaj, iar dacă, prin forţa unei modernizări pripite, a devenit turist, tratează natura ca rezervor infinit al dejecţiilor proprii.

Or, această incapacitate foarte largă de a integra spaţiul natural în ideea de habitat îşi are nu doar consecinţe dezastruoase pe plan ecologic, ci şi un corespondent politic pe măsură. Exterioritatea socială imediată, micile comunităţi de romi de la periferie, sunt privite la fel ca vecinătăţile exterioare ale locuinţelor, ca locuri care nu aparţin nimănui şi care prin urmare ar putea fi abandonate oricărui tratament indiferent sau ostil.

Oficialii români şi cea mai mare parte a presei din România au împărtăşit ideea că ţiganii nu intră sub jurisdicţia exclusivă a statului român şi că, prin urmare, ar trebui integraţi oriunde s-ar găsi la un moment dat în Europa.

Or concepţia aceasta, privită cu destulă iritare în Occident, nu este altceva decât expresia unei înţelegeri foarte limitate a politicului, care se restrânge la nucleul intim al unei comunităţi istorice omogene. Consecinţele sunt mai largi şi explică deopotrivü trăsăturile specifice naţionalismului românesc.

Autor: Horaţiu Pepine

Redactor: Alina Kühnel