România în contextul dinamic european

Ar trebui oare să mai vorbim despre ”Europa cu două viteze”? Nu este sigur. În tot cazul, în România toată lumea se supără când aude această expresie și, chiar mai mult, înalți oficiali ne asigură că ”pericolul a trecut”. Președintele Iohannis spunea la un moment dat că discuția nu mai e de actualiate și că de aici înainte vom asista pur și simplu la o multitudine de proiecte la care fiecare țară va participa după puteri, așa cum este proiectul cooperării militare (PESCO). Nu vom avea ”un centru” și ”o periferie”, ci o multitudine de inițiative prinse în rețea.

Dar nu trebuie totuși să ne lăsăm înșelați de aparențe. Nu ar fi prima dată când terminologia politică se deghizează în înfățișări mai convenabile și mai binevoitoare, de natură să menajeze susceptibilitățile. Căci politica europeană nu poate sta pe loc și lucrurile se accelerează, așa cum am văzut în aceste zile de început de an. Vineri are loc o reuniune foarte interesantă la Paris între președintele Emmanuel Macron și cancelara Angela Merkel, care vor discuta despre viitorul Eurozonei. În ajun, ministrul federal de finanțe Peter Altmaier s-a întâlnit cu colegul său francez Bruno Le Maire pentru a pregăti terenul discuțiilor de vineri.

Nu putem anticipa asupra discuțiilor, dar ar fi util să evocăm o tentativă interesantă pe care au făcut-o mai mulți economiști germani și francezi de a lucra, de data aceasta împreună, asupra unui proiect de reformă. În trecut, s-a lucrat separat. Am relatat mai demult despre Glienicker Gruppe, un colectiv compus din 11 economiști, juriști și politologi germani, care formulau acum 5 ani principiile care ar trebui să guverneze unificarea zonei euro. Astăzi vedem mai bine că manifestul lor a reușit în bună măsură să definească orientarea politicii conservatoare din Germania, care a respins mutualizarea datoriilor suverane, militând în schimb pentru crearea unui Fond Monetar European.

În contrapartida proiectului german, apăruse un manifest francez (printre semnatarii căruia figura și Thomas Pikketty, devenit celebru între timp) care punea accentul pe solidaritatea europeană în fața datoriei. Președintele Macron, care relansase anul trecut în chip spectaculos dezbaterile despre Europa, avea să renunțe la ideea mutualizării datoriilor din trecut, propunând în schimb un buget al zonei euro și instalarea unui ministru de finanțe european. Cu toate acestea germanii s-au crispat puțin, neînțelegând ce rost ar avea un ministru de finanțe fără pârghii de acțiune politică și fără o misiune bine precizată. Ca atare, în ciuda entuziasmului german pentru alegerea în Franța a unui președinte pro-european, discuțiile despre reformă s-au poticnit. Alegerile din Germania au suspendat apoi deliberările, pentru ca discuțiile între social-democrați și conservatori cu privire la reînnoirea unei ”Mari Coaliții” să stimuleze din nou dezbaterile despre Europa.

Așa cum spuneam, cu puțin timp înaintea vizitei Angelei Merkel la Paris, 14 economiști francezi și german, de orientări diferite, au formulat câteva propuneri privind reforma zonei euro de natură să concilieze diferența de vederi dintre francezi și germani. Printre aceștia se regăsesc și unii dintre membrii Grupului Glienicke, ca de pildă Clemens Fuest (IFO Istitute, Munchen) sau Henrik Enderlein (Berlin, Hertie School of Governance), iar de partea franceză figurează Jean-Pisani-Ferry, autorul programului economic al candidatului Macron. Influența intelectuală pe care aceștia o exercită asupra politicii țărilor lor face ca propunerile avansate să fie și mai demne de atenție.

Una dintre acestea a făcut deja turul presei europene, căci este surprinzătoare. Dogma deficitului de 3% din PIB ar fi abandonată în schimbul unor reguli mai flexibile. Statele ar trebui să aibă grijă ca sporirea cheltuielilor publice să fie corelată cu ritmul creșterii economice. Această îmblânzire a regulii deficitului pare o concesie făcută francezilor. Pe de altă parte, regăsim în acest proiect esența programului din 2013 al Grupului Glienicke, care insista asupra responsabilității fiecărui guvern în parte și care propunea ca formă de solidaritate crearea unui Fond Monetar Euroopea. Ajutorul ar fi firește condiționat de implementarea unor politici potrivite.

Să reținem deocamdată că dorința unui compromis european a făcut ca opiniile să se modifice puțin, inclusv cu privire la Mecanismul European de Stabilitate care, după experiența grecească, pare să fie excesiv de represiv, suscitând prea multe resentimente la adresa Uniunii. Clemens Fuest, de exemplu, atrăgea atenția că, în caz de criză, o țară ca Italia ar putea să se arate mai puțin docilă decât Grecia și atunci întregul edificiu euro s-ar prăbuși.

Dacă lucrurile se vor pune în mișcare, atunci ”Europa celor două viteze” va prinde contur, în detrimentul unui proiect federalist precum cel schițat de Jean-Claude Juncker. Iar problema politicii românești este că ea, din cauza vechilor sale complexe, se împiedică de simbolistica opoziției ”centru-periferie”, fără să bage de seamă că perspectivele care i se deschid prin aplicarea unor politici diferențiate îi sunt mult mai favorabile.