Rusia cu şi fără Putin

Moderaţia manifestată de Hodorkovski în cea dintâi conferinţă de presă de după eliberarea sa din temniţele ruseşti a suscitat mirări şi elogii, în special la stânga spectrului politic apusean. Dar, în final de an, nu puţini observatori occidentali s-au arătat şi mai uluiţi de mobilitatea autoritarului preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin.

Aflat la putere de aproape un deceniu şi jumătate, liderul de la Kremlin s-a vădit a fi un ins cu apucături şi un comportament net mai mobile decât tiranii de duzină, cu uzualul lor dogmatism şi cu obişnuita lor inflexibilitate.

Punerea în libertate, după negocieri secrete cu fostul ministru de externe al Germaniei, Genscher, a lui Mihail Hodorkovski, fostul deţinut politic personal al preşedintelui Rusiei şi eliberarea, prin amnistie, a altor prizonieri de conştiinţă mai mărunţi documentează faptul că Putin nu e nătâng.

Altfel decât mulţi dictatori şi democraţi „originali”, şeful statului rus nu e lipsit de o oarecare isteţime şi de consilieri care cunosc bine reflexele occidentale şi sunt perfect în stare să profite de pe urma oricărui avantaj epistemologic.

O nesiguranţă curioasă

Dar ce demonstrează oare moliciunea, timorarea şi aparenta obedienţă, manifestate înainte şi imediat după eliberarea sa de către fostul şef al concernului Yukos?

În prima sa conferinţă de presă ţinută în libertate Hodorkovski i-a uimit pe mulţi. Omul care ar fi vrut să determine progresul Rusiei spre democraţie şi îi solicitase ca atare lui Putin, în 2003, să combată corupţia, văzându-se pedepsit pentru această revendicare cu un deceniu de prizonierat, s-a abţinut la Berlin de la, vai, foarte justificate critici.

Or, tocmai el ar fi fost îndreptăţit să-l condamne cu maximă severitate pe Vladimir Putin, cel care, politic şi economic, a beneficiat cel mai mult de pe urma reprimării, prin două procese înscenate, a fostului magnat rus.

Nimeni n-ar putea pune la îndoială legitimitatea unei virtuale osândiri a şefului de la Kremlin de către cel victimizat atâţia ani la rând de politizata justiţie a Rusiei, căruia, colac peste pupăză, i s-a jefuit şi imensa avere. Dar disidentul de al cărui destin începuseră să se intereseze mai toţi oaspeţii Rusiei lui Putin, deţinutul ce devenise o povară prea grea chiar pentru atotputernicul lider de la Moscova a preferat, odată ajuns în libertate, să se abţină.

Anterior, fostul oligarh sărise peste propria sa umbră. Sculat în miezul nopţii din somn, de şeful temnicerilor săi, Hodorkovski acceptase să semneze o cerere de graţiere ce aduce a recunoaştere a vinovăţiei, o culpabilitate niciodată dovedită realmente, în justiţie. În plus îşi asumase, prin aceeaşi cerere, obligaţii oneroase. De pildă, să nu mai facă politică.

Fostul şef al diplomaţiei germane, Genscher, care a jucat un rol cheie în tratativele care au dus la punerea în libertate a principalului prizonier de conştiinţă din Rusia, susţine că regimul de la Moscova nu i-ar fi "pus condiţii" lui Hodorkovski. E greu de crezut. În realitate, un regim autoritar, nedemocratic precum cel rusesc pune condiţii implicite, prin însăşi natura lui.

E probabil ca Genscher, ori poate directorul închisorii siberiene în care a fost ţinut Hodorkovski, să-i fi sugerat celui proaspăt eliberat că orice reglare verbală de conturi i-ar putea pune în pericol pe foştii săi subalterni de la concernul Yukos aflaţi încă în puşcării, la discreţia Kremlinului.

Dorinţa de a contribui la eliberarea acestor oameni ar explica şi declaraţia prin care Hodorkovski s-a pronunţat împotriva boicotării Olimpiadei de Iarnă de la Soci. E vorba de aceeaşi manifestare sportivă de anvergură globală pe care, din cauza violării drepturilor omului de către Putin şi guvernanţii ruşi, s-au hotărât s-o evite tot mai mulţi lideri occidentali.

Ofensiva de imagine

Spre a frâna acest trend Putin încearcă în disperare, mai nou, să-şi amelioreze prestigiul extern, distrus de agresivitatea politicii externe neoimperiale a Moscovei, de utilizarea justiţiei, de către preşedintele rus, ca armă politică, de persecutarea minorităţilor şi de brutalitatea cu care Kremlinul înăbuşă orice urmă de opoziţie.

Acestei încercări de cosmetizare a propriei imagini, în condiţiile în care Putin crede că nu mai are a se treme de unii dintre adversarii săi întemniţaţi, îi datorează libertatea Hodorkovski. La fel şi cântăreţele grupului Pussy Riots.

Există, desigur, şi posibile explicaţii psihologice ale deciziei lui Hodorkovski de a evita o confruntare frontală cu prigonitorul său principal. Corriere de la Serra din Milano o atribuie prudenţei fireşti, proprii unui fost ocnaş care a învăţat să fie reţinut şi „prudent în zece ani de temniţă”.

Războiul rece şi Rusia, între mobilitate şi stagnare

Dar ceea ce marchează indelebil atât procesul secret al eliberării lui Hodorkovsky, cât şi expedierea sa nocturnă şi intempestivă în vest este memoria războiului rece şi a schimburilor de spioni pe ruta est-vest pe care le evocă ambele.

Or, nu e lipsit de interes că, în timp ce politica externă a Moscovei e tot mai belicoasă, hegemonică şi marcată de tentativa refacerii imperiului sovietic, maşinăria de propagandă a lui Putin îi acuză pe cei mai articulaţi critici ai Kremlinului de a fi cantonaţi în caduca mentalitate a războiului rece.

La rândul lor, agenţii de influenţă occidentali ai Moscovei nu pierd nici o ocazie spre a sugera că ar trebui evitată cu grijă orice formulare mai tăioasă a condamnării încălcărilor omului de către regimul condus de Putin.

Fiindcă s-ar risca astfel, pasămite, reşuta în era războiului rece. Şi s-ar contraveni, chipurile, intereselor occidentale. Care, departe de a fi afectate de menţinerea dependenţei energetice de Rusia, ar reclama cooperarea cu Moscova în ciuda tuturor probelor ei de neadecvare, în interesul prezumtivei soluţionări a unor dosare precum cel sirian şi iranian.

Chiar dacă, din motive ce rămân de elucidat, Hodorkovski s-a arătat extrem de rezervat, eliberarea sa le-a adus aminte multora, în Occident, de mazilirea, în plin război rece, a unor disidenţi sovietici. De pildă de a lui Alexander Soljenitsîn.

Or, după cum sublinia în context ziarul olandez de Volkskrant, Rusia actuală e cuprinsă de "paralizia unei stagnări" perfect comparabile cu aceea din epoca Brejnev.

Această stagnare a ţării contrastează violent şi dureros, în opinia mea, cu mobilitatea şi flexibilitatea de care dă dovadă, mai nou, Putin.

Văzută din acest unghi, eliberarea lui Hodorkovski nu e câtuşi de puţin, din păcate, debutul unei radicale modificări de mentalitate sau al unei "ere pline de speranţă a schimbărilor”, după cum scrie ziarul olandez. Nu e un autentic început de democraţie pentru ruşi, ci prelungirea captivităţii unui popor mare.