Rusia, Germania şi războiul propagandei

Diplomaţia nu e în stare bunăoară să obţină rezultatele dorite, dacă nu se poate sprijini pe instrumente de presiune, precum forţa armelor sau a sancţiunilor. Sau dacă pierde războiul propagandei, o confruntare în care victoria aparţine celui ce se autoamăgeşte mai puţin...

Comuniştii şi fasciştii nu s-au priceput la mare lucru. Odată ajunse la cârmă, regimurile comuniste şi fasciste şi-au distrus ţările şi popoarele care au avut neşansa ori neghiobia să încapă sub controlul lor.

Naziştii au declanşat în numele unei prezumtive superiorităţi rasiale şi naţionale şi un război mondial care a sfârşit nu doar prin a-i mătura pe ei de la putere, în Germania, ci şi prin cea mai amplă catastrofă din istorie. Alt cataclism de-o amploare fără egal s-a produs în sfera de influenţă a comunismului şi a Uniunii Sovietice.

Or, la antipodul inepţiei şi incompetenţei lor funciare, a incapacităţii lor de a le face bine oamenilor şi naţiunilor pe care au ajuns în mod fatal să le conducă, se situează priceperea lor extraordinară în domeniul terorii şi a propagandei. E vorba de îndemânarea şi profesionalismul lor în materie de supraveghere, de crimă, de represiune şi dezinformare, efectuate in corpore de către serviciile lor secrete.

Unul dintre emanaţii acestor servicii secrete este şi actualul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin. Lui, mulţi occidentali, nu în ultimul rând germani, dar şi români crescuţi la şcoala USL şi a antenelor voiculesciene cu tot cu sumedenia lor de ieşiri antiamericane continuă să-i acorde o stranie, semnificativă şi psihanalizabilă încredere.

Există şi în Germania o sumedenie de politicieni gata să salute entuziast şi ditirambic orice li se pare a fi un semnal de pace lansat de Putin, chiar şi atunci când este evident că liderul de la Kremlin întreprinde manevre tactice de evitare a unor posibile sancţiuni reale şi ca atare dureroase. Dar mai există şi o serie de spirite sagace.

În rândul observatorilor lucizi, care nu obişnuiesc să-şi vândă cinstea ori să-şi abandoneze, în anticamera puternicilor zilei, capacitatea de a chibzui autonom, se înscrie şi istoricul german Karl Schlögel.

Recurgând la un limbaj foarte ponderat, poate chiar, pe alocuri, de o prudenţă exagerată, Schlögel a clarificat recent o sumă de chestiuni asupra cărora se manifestă ample controverse în Germania. Istoricul german a recapitulat evenimentele din ultimele luni şi a scos în evidenţă ce anume ar trebui să îngrijoreze cel mai mult la conducerea rusă.

Referindu-se la substanţa şi consecinţele agresiunii antiucrainene a Rusiei lui Putin, profesorul Schlögel a reliefat într-un interviu acordat postului naţional german de radio, Deutschlandfunk, esenţialul. Şi anume, că „pretenţia lui Vladimir Putin de a fi reprezentantul ruşilor de pretutindeni, (deci şi al minorităţilor ruseşti din ţările străine) conţine un concept imperial, ba chiar etnicist”.

Ceea ce, formulat mai pe şleau, într-un limbaj mai puţin rezervat decât cel al lumii academice germane, nu pare a fi altceva decât o acuză îndreptăţită de fascism.

În consens cu politicienii germani, dar într-un mod mai realist şi mai puţin obsecvios, Schlögel salutase declaraţia prin care Putin ceruse amânarea referendumurilor separatiste ale pro-ruşilor din estul Ucrainei, apreciind caracterul dezirabil al oricărui semnal apt să promoveze destinderea.

Pe de altă parte însă, istoricul german a pus degetul pe rană, reliefând că Putin mânuieşte cu enormă virtuozitate claviatura opiniei publice. Deplângând impotenţa celor supuşi bunului plac al Kremlinului, Schlögel le-a cerut europenilor să întreprindă eforturile necesare spre a se elibera de orice dependenţă de Rusia, inclusiv de cea energetică.

Problema majoră, din perspectivă europeană şi occidentală e însă poziţia dură, extrem de tranşantă şi inflexibilă faţă de americani şi faţă de preşedintele Obama şi concomitenta atitudine neobişnuit de înţelegătoare, dacă nu de-a dreptul servilă şi umilă faţă de tirania moscovită, pe care o afişează mulţi germani. Un talk-show al televiziunii germane aborda recent acest subiect şi lansa întrebarea dacă Germania nu e oare obligată să se decidă între Washington şi Moscova.

A luat cuvântul în această emisiune şi Egon Bahr, unul din iniţiatorii social-democraţi ai politicii de destindere faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de regimul comunist al Berlinului răsăritean. Nonagenar ca şi fostul său şef, ex-cancelarul Schmidt, care şi-a exprimat înţelegerea pentru tiraniile răsăritene de la Moscova şi Beijing, Bahr s-a manifestat şi el destul de categoric. „Europa ar trebui să se emancipeze”, a spus Bahr, precizând însă că ar trebui să-şi câştige independenţa de America”.

In consens cu alte luări de poziţie similare ale unor foşti şi actuali politicieni germani, Bahr pare să ignore complet atât fascismul proferat de ideologii lui Putin cât şi dreptul la autodeterminare al ucrainenilor, peste capul cărora propune să se facă azi politică precum în epoca lui Bismarck.

S-au schiţat în ultima vreme varii explicaţii pentru stranie şi slugarnica inadecvare la libertate şi la imperativul solidarităţii cu revoluţia ucraineană a unui segment considerabil dintr-o societate apuseană încă deschisă. S-a recurs frecvent la asociaţii şi corelaţii istorice.

Potrivit lui Schlögel, germanii s-ar arăta faţă de Rusia „înţelegători, fără să înţeleagă”, cu adevărat şi ar „proiecta asupra lui Putin diverse” idei şi sentimente din care s-ar extrage apoi „interpretări parţial foarte romantice”, situate „dincolo de realitate” şi în răspăr cu ea.

Cauza acestei raportări doldora de iluzii ar fi „un amestec de simţăminte şi amintiri legate de imensele jertfe ale sovieticilor în lupta lor împotriva lui Hitler”, e de părere istoricul german. Care deplânge însă şi eficienţa „răuvoitoarei propagande ruseşti” privind imaginarul „extremism” şi fascism al societăţii civile ucrainene.

Or, în acest context un lucru e clar. Indiferent cât de diabolic ar fi un aparat propagandistic, iar germanii n-au cum să-l fi uitat complet pe cel de odinioară, atât de bine uns, al lui Goebbles, eficienţa lui depinde decisiv, în cel din urmă, de capacitatea critică a celor căruia i se adresează. Ca şi de propensiunea lor spre autoamăgire.