Să învăţăm din greşeli: lecţiile lui 11 septembrie

Pe bună dreptate, întrucît aceste servicii n-au reuşit să intrepreteze corect diverse indicii în fapt alarmante şi mai ales să le coreleze cum trebuie, ratând în plus cel puţin 10 ocazii de a dejuca atentatele.

Dar comisia a avut grijă în voluminosul ei raport, de 500 de pagini, să nu îndrepte degetul acuzator în mod direct asupra preşedinţilor Clinton şi Bush. Şi aceasta deşi cel puţin precedentul şef al Casei Albe ar fi avut, în cei 8 ani care i-au stat la dispoziţie ca şef al administraţiei răgazul necesar să reaşeze priorităţile militare, informaţionale şi securitare americane într-un mod adecvat perioadei care a urmat războiului rece. La rândul său, al doilea pare să fi fost obsedat în special de Irakul lui Saddam şi mai puţin de net mai periculosul Iran fundamentalist islamic, care, potrivit informaţiilor adunate de Comisie, s-a făcut complice cu teroriştii de la 11 septembrie. Aşa de pildă, regimul iranian a cooperat cu extremiştii al Quaidei, permiţându-le să circule nestingherit pe teritoriul persan, fără să le aplice pe paşapoarte vize de intrare şi ieşire, care cu siguranţă ar fi alertat autorităţile americane înaintea atentatelor pe care aceşti terorişti islamici le-au săvârşit la 11 septembrie.

Dar în fine. "Don’t cry over spilt milk”, nu plînge după laptele vărsat, recomandă un vechi proverb englez. Dar chiar dacă nu e cazul să se regrete tardiv şi excesiv erorile comise, ele se cer cu siguranţă analizate cu seriozitate şi, fireşte, urgent remediate, astfel încât pe viitor protecţia antiteroristă să devină realmente eficientă. Cu atât mai mult cu cât concluzia de bază a raportului comisiei e cît se poate de alarmantă: Pe drumul spre infernalul 11 septembrie ”s-a produs un eşec general al politicii, al conducerii şi al capacităţilor noastre. Ceea ce ne-a lipsit în special a fost imaginaţia”, a subliniat, cum nu se poate mai judicios Thomas Kean, preşedintele Comisiei de anchetă bipartizană, alcătuită din congresmeni ai partidelor republican şi democrat.

In ce priveşte posibilitatea dejucării atentatelor soldate cu aproximativ 3000 de morţi, la World Trade Center, în New Yorj, la Pentagon în Washington precum şi în avionul deturnat care, graţie pasagerilor săi eorici, s-a prăbuşit în Pennsylvania raportul rămâne vag. Şi bine face, devreme ce lanţul slăbiciunilor e lung, fiind imposibil să se identifice altă vină esenţială a sistemului politico-defensiv american în afara gravisimei imaginaţii carente, deplânse de Tom Kean.

In ce priveşte şirul erorilor, acestea au debutat între altele cu incapacitatea oficiului pentru imigrări de a împiedica părtunderea teroriştilor pe teritoriul SUA, deşi criminalii dispuneau doar de documente false. Gafele au continuat cu serviciile de securitate de pe aeroporturi, care s-au dovedit inapte să oprească urcarea în avioane a unor indivizi puşi să comită un genocid, deşi detectoarele de metal îşi făcuseră treaba, semnalînd că Mohamed Atta şi ai lui aveau asupra lor obiecte eventual contondente. Serviciile secrete la rândul lor n-au cooperat cum trebuie, administraţia Clinton sustrăgându-le, culmea, bună parte din fonduri – probabil în convingerea că încheierea războiului rece permite deblocarea unor sume substanţiale alocate bunăoară agenţiei centrale de informaţii, şi repartizarea lor în alte domenii decît securitatea. In fine un rol substanţial în tragedia de la 11 septembrie a jucat cu sigurenţă neglijenţa unor funcţionari, poliţişti, agenţi, oficiali, şi politicieni. Last, but not least, un rol pernicios deloc neglijabil trebuie, în opinia mea, atribuit clasei politice americane. Ea n-a reuşit să evite la timp şi pe deplin subestimarea fatală a caracterului extrem de periculos al unui terorism sinucigaş islamist, care, la data comiterii atentatelor din SUA, făcuse vreme îndelungată ravagii, de proporţii ce-i drept mai reduse, dar nu mai puţin alarmante, spre exemplu în ofensiva antioccidentală - şi nu doar "de eliberare naţională", declanşată în septembrie 2000 în Israel. Sau în conflictul indo-pakistanez (parţial religios)pentru controlul Kaşmirului. Or, într-o lume globalizată, asemenea confruntări ar fi trebuit să pună clasa politică americană pe gânduri într-un mod mult mai serios decât s-a întâmplat înainte de 11 septembrie.

Aşadar, ce-i de făcut?

Disecînd în profunzime funcţionarea sistemului politico-administrativ şi securitar american, Comisia a recomandat ”crearea unui centru naţional de combatere a terorismului, ale cărui competenţe să includă deopotrivă culegerea de informaţii interne şi externe”. Fiindcă, pe moment, această muncă e fărâmiţată, prea multe instanţe guvernamentale având misiuni în acest domeniu. La rîndul său, preşedintele SUA, George Bush a elogiat, în reacţie la prezentarea raportului activitatea comisiei, promiţînd ”transpunerea recomandărilor ei solide şi înţelepte în toate sferele şi domeniile în care guvernul e obligat să acţioneze”.

Dar atenţie: e limpede că nu poate exista o apărare de sută la sută împotriva terorismului şi în special a celui sinucigaş de sorginte ideologică islamistă. Pentru ca vărsările de sânge provocate de acest tip de terorism să se reducă atât de substanţial, încât numărul său de victime nevinovate să tindă spre zero e nevoie de o abordare riguros ofensivă, capabilă să-i lege şi să-i desfiinţeze pe atentatori la sursă şi să le sece izvoarele printr-o strategie complexă. O strategie care să includă sistematice demersuri diplomatice, politice, financiar-economice, educative şi mediatice, pe lîngă cele la fel de sistematice de natură militară, poliţienească şi informaţională secretă. E un efort costisitor? Uriaş? De acord. Dar trebuie făcut.