'Să fie şi la noi ca-n Vest'

Pistele pentru biciclete sunt o bună metaforă a modernizării româneşti. Ele încep dintr-un loc, dar se vede repede că nu duc nicăieri. Mai mult chiar decât rampele pentru cei imoblizaţi în cărucioare, pistele de biciclete din Bucureşti exprimă deopotrivă entuziasmul mimetic şi stupiditatea birocratică.

Recent s-a ajuns la un moment de criză, în care pistele acestea au fost scoase din funcţiune la intervenţia Poliţiei rutiere. Dar ani de zile ele existat fără ca primăria să le pună în discuţie, fără ca cetăţenii să le denunţe în vreun mod vizibil, printr-o formă de protest oarecare şi fără ca ele să fi fost subiect de campanie electorală.

Cu ani în urmă, autorităţile locale desenaseră nişte benzi care nu duc nicăieri pe trotuarele şi aşa prea înguste şi le-au denumit “piste de biciclete”. Nişte firme private au încasat milioane de euro, iar directorii din primărie s-au ales pesemne cu un comision pe măsură. Chiar dacă panseluţele din spaţiile verzi sunt cele mai “rentabile” forme de a risipi banul public, nici pistele de biciclete nu au fost o afacere foarte rea. Dar corupţia care facilitează asemenea cheltuieli nu explică totul. Este nevoie ca lumea să fie convinsă de necesitatea aranjamentelor florale, după cum este iarăşi necesar ca pistele de biciclete să vină în întâmpinarea unei aşteptări. Pistele acestea impracticabile şi care nu duc niciunde au apărut, aşadar, pe fondul efortului de “europenizare” a oraşelor din România

Eugen Lovinescu, într-o carte clasică despre procesul modernizării româneşti, admitea imitaţia ca motor psihologic şi exprima speranţa că formele preluate de-a gata din Occident îşi vor găsi la un moment dat conţinutul potrivit. Conservatorii din veacul anterior îşi consumaseră gloria şi tinerii din preajma anului 1918 erau cu toţii încredinţaţi de valoarea occidentalizării rapide, dar ei nu puteau să prevadă până unde ar putea, cândva, să ajungă lipsa de adecvare.

Procesul Bologna, de pildă, a inspirat în România o reformă a sistemului universitar care a dezarticulat odată în plus un învăţământ superior aflat în descompunere. Imperativul acesta “să fie şi la noi ca în Vest” a fost o lovitură dură dată mai cu seamă învăţământului umanist. După trei ani în care studenţii învaţă comprimat ceea ce altădată învăţau pe larg în patru ani, ei intră într-un masterat în care nu se ştie bine ce ar urma să facă. S-a văzut iarăşi că nici guvernele nu ştiu exact cum să ierarhizeze studiile şi ce loc să atribuie master-ului. Şi cu toate că o mulţime de profesori vedeau clar că nu este bine ce se întâmplă, că reforma este pripită, nu au ştiut să se opună, universităţile fiind luate de valul, în aparenţă irepresibil, al modernizării.

Pistele de biciclete din Bucureşti sunt un fel de proces Bologna la nivelul circulaţiei urbane, adică o reformă după a cărei aplicare totul a devenit mai rău ca înainte. Dar ele au, în plus, ingredientul care le face cu adevărat exemplare pentru acest mod de a înţelege modernizarea: sunt absurde. Desenate pe trotuare înguste şi aglomerate, întrerupte când îţi e lumea mai dragă şi fără să poţi anticipa unde continuă, lipsite de semafoare şi abandonate bunului plac, ele nu fac decât să-i pună pe locuitorii oraşului să se încurce unii pe alţii. Rezultatul a fost că pistele pentru biciclete au rămas în cele din urmă ca nişte relicve, ca şi cum ar fi nu expresia modernităţii ultime, ci rămăşiţele unui trecut îndepărtat. Pistele pentru biciclete seamănă de fapt nu cu modelele lor europene, ci cu oraşele fantomă ale Chinei, care caută să imite, fără să-i înţeleagă resorturile, capitalismul occidental.