Săptămâna politică românească

Atenţie, cad capete. Sau dacă nu cad se coboară pe butucul decapitării postelectorale. La Delegaţia Permanentă a Partidului Social-Democrat, desfăşurată la mijlocul acestei săptămâni, au zburat reproşuri dure de la filială la filială, după modelul servit duminică de preşedintele organizaţiei Cluj, Ioan Rus. Şi, pentru a salva aparenţele, pentru a da electoratului senzaţia de responsabilitate, liderul social-democrat Adrian Năstase a ales data de 5 iulie ca deadline pentru depunerea mandatelor celor ce se simt responsabili de catastrofa PSD în alegerile locale. Şi a început. A început, mai întâi, prin ostentative etalări de râcă între din ce în ce mai mulţii poli de putere ai partidului. Pentru ca vineri, la – cum s-ar spune – spartul târgului să curgă informaţiile. La Piatra Neamţ, la Bacău, la Bucureşti, la Tulcea, nume cu mai mare sau mai mică rezonanţă pentru social-democraţia post-comunistă au demisionat, unii după ce au mimat iniţial retragerea în speranţa ca ”mandatele depuse” să li se întoarcă, precum biletele RATB, compostate – cu termen prelungit de valabilitate. Ei, şi poate că demisiile ar fi trecut neobservate (mai ales că, de fapt, ţin de normalitate) însă printre actorii acestor show-uri politice se numără stâlpi ai partidului care – botezat şi rebotezat – a guvernat cum a guvernat România în mare parte din anii scurşi de la înlăturarea lui Ceauşescu prin ceea ce Thüringer Allgemeine definea ieri ca fiind un act de răzbunare. Şi, printre ei, Viorel Hrebenciuc şi Dan Ioan Popescu, oameni pe care PSD a mai simţit nevoia să-i ascundă, de-a lungul timpului pentru a-i readuce în prima linie după ce, credea conducerea partidului, memoria colectivă i-a uitat. Ei, bine, se pare că electoratul nu uită atât de repede.

O concluzie de care trebuie să ţină, însă, cont şi Alianţa liberal-democrată. Căci, deşi deputatul PNL Mona Muscă dădea, într-un interviu acordat postului nostru de radio, asigurări că noua combinaţie politică este mai solidă decât orice precedentă tentativă de a contrapune ceva consistent monolitului partid-stat ce domină post-ceauşist societatea românească, iată că primele semne de fisuri se ivesc. Mai întâi în teritoriu, unde bătălia pentru locurile fruntaşe pe listele pentru alegerile parlamentare nu întârzie să apară. Apoi, chiar la nivel central. Paul Păcuraru, unul dintre şefii liberalilor, crede că respectivele liste electorale pot fi deja stabilite, pornind de la rezultatul localelor, asta, în condiţiile în care cele două partide ale Alianţei Dreptate şi Adevăr conveniseră, prin protocolul de colaborare, să consulte alegătorii şi să pornească în cursa pentru Parlament după un singur criteriu: credibilitatea candidaţilor. Şi, probabil, la cât de previzibilă este lumea politică românească, nu ne este teamă să spunem că ne aflăm – cu certitudiine – în faţa unor răbufniri deloc sporadice.

Altfel, între sublim şi penibil, festivismul generat de jumătatea de mileniu trecută de la domnia lui Ştefan cel Mare şi, se pare, mai mult electoral decât sfânt. Iar pentru ca tortului să nu-i lipsească cireaşa, premierul Adrian Năstase a dus cu sine la Putna acea penibilă copie a sabiei domnitorului moldav, primită de la darnicii turci. Cine a lipsit de la comemorare a fost cel ce se consideră succesorul de drept al lui Ştefan, Vladimir Voronin. Asta pentru că Ion Iliescu nu a fost în măsură să vorbească, la mormântul domnitorului, despre naţiunea moldavă, ceea ce, până la urmă, este o rezervă de bun simţ. Numai Mircea Geoană, ministrul de Externe al României, a vrut să pară împăciuitor şi a afirmat că nu există nici o problemă. Sigur, pentru şeful diplomaţiei de la Bucureşti, problema nu există şi soluţia este simplă. Oare, însă, Chişinăul o fi de aceeaşi părere?