Săptămîna politică românească

Romano Prodi, predecesorul său Jacques Santer, Gil Robles, Marc Forne (pentru agnostici, premierul Andorrei), Antonio di Pietro (zis şi judecătorul Mani Pulite), Sandu Mazor, Richard Lugar, Tom Lantos, Jesse Helmes, Joe Lieberman, ladies and gentlemen, Joooooooooooooooooooohn Kerry... alţi deputaţi, senatori, congresmeni, ambasadori, Oliviu Gherman. Nu, nu este distribuţia unei piese de teatru. Dar reluînd, din priviri, lista, sincer, încep să simpatizez, aşa, vremelnic, cu nefericitul prim ministru al României, Adrian Năstase, pus în situaţia de a alege între (şi din acest punct simpatia îmi dispare instantaneu) "o integrare demnă" şi salvarea demnităţilor, printr-o campanie axată pe punctele cumulate în străinătate. Nimic nou sub soare. Vorba lui Alexandru Andrieş: "Selim zice 'Hai, copiii sunt ai mei, Mihai!'". Sultanii îşi trimiteau, pe vremuri, generalii în expediţii militare pentru a aduce, din ţările mai pe faţă sau mai criptitc cotropite, resurse pentru contingentele de ieniceri şi spahii. Înalta Poartă s-a mutat. Obiceiurile s-au păstrat. Celor mai mulţi nu li se pregăteşte aceeaşi soartă de carne de tun, cei mai mulţi ajung în familii nefericite, la rîndul lor, dar cu potenţă financiară. Există, însă, şi precedentele copiilor exportaţi din Albania sau din Kosovo deveniţi baze de organe. Deocamdată, din fericire, nu există vreo probă care să indice o astfel de soartă pentrui copiii români. Dar teama se menţine... Baroana Emma Nicholson i-a explicat şefului Executivului de la Bucureşti că dacă Silvio Berlusconi ar fi venit la uşa imobilului din Downing Street 10 şi i-ar fi cerut lui Tony Blair să îi dea nişte copii, premierul britanic i-ar fi oferit liderului de la Roma un pahar de scotch on the rocks şi l-ar fi poftit pe canapeaua psihanalitică. Sincer să fiu, din lista, preluată din ziarul ZIUA, cu care am început - şi care include numele celor ce au făcut lobby pe lîngă autorităţile de la Bucureşti pentru mult blamatul export de copii - constat, cu surprindere că, de data aceasta, prea puţine drumuri duc la Roma. Mă rog, dacă tot am aruncat un ochi într-acolo, îl regăsim pe marele şi "incoruptibilul" judecător Mani Pulite - Antonio di Pietro. În schimb, ce ne este dat să vedem? Grosul presiunilor a pornit tocmai de la Bruxelles şi Strasbourg. Actualul şi un fost preşedinte al Comisiei Europene, comisari, unul dintre ei - culmea! - însărcinat cu monitorizarea respectării drepturilor omului. Şi, trecînd Oceanul, ce mai vedem? Nume care au avut de cînd lumea liberă şi noile democraţii est-europene cîte ceva de obiectat la adresa României. Cum ar fi Tom Lantos şi Richard Lugar. Şi, nu în ultimul rînd, John Kerry, noul JFK al democraţilor americani... Numai Adrian Năstase să nu fii, în astfel de momente! Nu doar că ţi se bate la uşă din fiecare parte a lumii. Dar nici nu poţi să răspunzi cu argumente solide (nu că aş fi convins că s-ar fi dorit cu adevărat aşa ceva!), pentru că, doamnelor şi domnilor, chiar ei, făcătorii europeni de legi nu şi-au făcut temele. Şi, mai mult, nu-i aşa, domnule Gil Robles?, îndeamnă chiar la ignorarea firavului cadru existent. Şi iarăşi ne întoarcem la spusele de veşnică actualitate ale lui Henry Kissinger: "Europa? Da! Dar la ce număr de telefon răspunde?"