Sărbătorile religioase, prilej pentru reevaluări fertile

Marile sărbători religioase au devenit, mai mult ca niciodată, un prilej de polemică, o înfruntare deschisă între apărătorii tradiţiei şi agenţii eticii noi, post-religioase. Subiecte care altădată păreau greu, dacă nu imposibil de abordat, cum ar fi întreruperile de sarcină, au suscitat pentru prima dată în ultimii ani dezbateri aprinse, după cum, nu întâmplător tocmai în iminenţa evenimentelor sacre, succesorii iluminismului au declanşat o puternică diatribă împotriva Bisericii Ortodoxe, principalul depozitar al tradiţionalismului din România. Platforma online Criticatac, de exemplu, care asumă o perspectivă post marxistă asupra societăţii, a combătut sistematic iniţiativa unui grup de parlamentari PDL de a institui obligativitatea consilierii înainte de avort, după cum militează asiduu pentru o insurecţie anticapitalistă şi împotriva oricărei forme de religiozitate.

Asistăm oare în societatea românească la o resurecţie a moralei tradiţionale şi la contrareacţiile aferente? Sau dimpotrivă la cântecul ei de lebădă? Este greu de spus, dar sunt de menţionat eforturile remarcabile ale unor asociaţii civice ca Pro Vita, Alianţa familiilor din România sau Asociaţia familiilor catolice ”Vladimir Ghica” şi altele care au reuşit să rupă cercul indiferenţei care domina în România asupra practicii generalizate a avortului. Campaniile perseverente ale acestor asociaţii au reuşit să inspire o iniţiativă legislativă, dar poate mai ales să declanşeze în societate un proces de reflecţie. Chiar şi partizanii unei etici perfect laicizate recunosc că o "cultură a avortului" cum a fost ea exprimată în România ultimilor ani este ceva greu de acceptat şi că se află sub standardele unei societăţi civilizate. Ar trebui de asemenea pomenite eforturile caritabile care au reuşit să şteargă impresia că Biserica Ortodoxă ar privi lumea socială şi injustiţiile ei cu un soi de seninătate budistă. Ar fi greu de spus, cu toate acestea, că societatea românească s-ar afla pe drumul recuperării tradiţiei, dar cu siguranţă că poziţiile se precizează şi oamenii se simt îndemnaţi să opteze mai clar.

În mod simptomatic nici sărbătorile mari ca Paştele nu mai adună la fel de multe persoane în noaptea de Înviere aşa cum se întîmpla în primii ani de după 1990, când Biserica devenise o identitate provizorie pentru lumea post-comunistă. Societatea românească a ieşit cu siguranţă din starea de indistincţie în care s-a complăcut mulţi ani după 1990 şi marile linii de forţă după care se ordonează lumea au devenit şi aici mai vizibile.

Cu toate acestea mai sunt destule confuzii care se păstrează sau care sunt încă destul de greu de clarificat. Locul cel mai neclar este, cu siguranţă, acela al eticii cotidiene, al conduitei în politică şi în afaceri. Aici supravuieţuiesc încă indistinct două concepţii complet diferite şi care nu pot coabita niciodată cu adevărat. Pe de o parte morala tradiţională, tot mai ascunsă, mai discretă şi mai puţin detectabilă, iar pe de alta ceea ce poate fi numit etica postmoralistă.

Amurgul datoriei sau etica nedureroasă

Într-o excelentă descriere, sociologul francez, Gilles Lipovetsky, vorbea despre ”etica nedureroasă a timpurilor democratice”, care a luat de multă vreme locul eticii constrângătoare a datoriei morale. După aproape 20 de ani de la scrierea cărţii sale ("Amurgul datoriei”, 1993), mişcarea Occupy Wall Street a ilustrat excelent această nouă formă de indignare împotriva afacerilor cinice preocupate exclusiv de profit şi împotriva corupţiei cercurilor financiare, dar care nu mai are nicio legătură cu clasica ”etică protestantă”. Protestele publice care denunţă caracterul imoral al afacerilor au creat o nouă etică a intreprinderilor, una care recurge în modul cel mai explicit cu putinţă la o operaţionalizare utilitaristă a moralei. Morala în afaceri sau impresia bine consolidată publicitar a acestei morale au devenit o condiţie a succesului de piaţă. De aceea companii cum sunt Roşia Montana Gold Coporation se străduiesc să arate că sunt preocupate de conservarea patrimoniului şi a mediului înconjurător sau o fabrică de automobile recheamă în service în mod ostentativ mii de produse deja vândute cu defecte.

În politică lucrurile sunt aproape la fel de sensibile iar noul curent moralizant sau noua etică, promovată entuziast de aşa numita mişcare civică, a produs şi continuă să producă instituţii specifice, deşi efectul lor nu este niciodată pe deplin satisfăcător. În politica românească o instituţie cum este Agenţia de Integritate a reuşit să producă mai multe condamnări, dar sentimentul public (măsurat atâta cât poate fi el măsurat), nu indică o creştere a moralităţii publice şi nici o scădere a corupţiei. Deşi bine intenţionate şi având cu siguranţă motivaţiile cele mai nobile, aceste forme de constrângere exterioară nu reuşesc să suplinească adevăratul sentiment intim al datoriei. Mai mult decât atât, aşa cum remarca (în termeni neutri) Gilles Lipovetsky, noua morală tinde să fie instrumentată drept criteriu al eficienţei politice, aşa cum s-a văzut de pildă în cazul codului etic adoptat de PDL. Purtate de acest curent, partidele vor fi probabil tentate să afişeze cu tot mai multă ostentaţie preocupări de natură etică, fiind totodată tot mai puţin interesate de adevăratul devotament. De aici nu rezultă că aceste instituţii de constrângere etică cum sunt ANI ar trebui dinamitate, dar rezultă cu siguranţă întrebarea dacă ele reuşesc să-şi îndeplinească misiunea în absenţa moralei tradiţionale. Iar marile sărbători religioase au de fiecare dată darul de a acutiza aceste interogaţii şi de a provoca societatea la reevaluări cât se poate de fertile.