Saltul mortal

Dacă istoria are un sens, cea contemporană demonstrează înainte de orice, că uşa raiului e mai aproape de poarta infernului decât s-ar crede. In numele diverselor utopii, promiţând paradisul terestru eliberat de servitutea în faţa divinităţii, emulii filosofului german şi ai maestrului său, Schopenhauer au aplicat teoria voinţei de putere şi au abuzat de înclinarea spre eroism tembel, invidie şi crapulozitate a prostimii. Cu ajutorul ei neprecupeţit au construit iadul pe pământ. Adjudecându-şi controlul absolut asupra unor societăţi prea puţin dispuse să încerce să înţeleagă complexitatea societăţii şi a vieţii umane, să-i apere demnitatea şi să lupte pentru păstrarea unei libertăţi mereu periclitate, chiar şi în epoci mai puţin atee şi colectiviste, extrema dreaptă ne-a dăruit ce? Crima în masă nazistă. Paradisul muncitoresco-ţărănesc ne-a fericit la rândul său cu gulagul comunist.

"Există doar două feluri de oameni", afirma cândva Antoine de Saint Exupery. Potrivit autorului Micului Prinţ, unii acceptă obligaţia de a-i respecta pe semeni, ceilalţi nu. Că odată declarat mort, un D-zeu conceput ca inexistent nu mai poate legitima nici un sistem moral apt să evite gropile comune ar fi trebuit să fie clar din capul locului. Mult înaintea fascinantei aberaţii nietzscheene, matematicianul francez Blaise Pascal reliefa că, "dacă n-ar exista, D-zeu ar trebui inventat". Cam în acelaşi timp cu radicalizarea idealurilor iluministe de către Nietzsche, un Dostoievski mântuit de socialism anarhic şi reconvertit la ortodoxie avertiza în „Demonii” cu profetică vigoare că viitorul unei societăţi atee de tip colectivist riscă să fie infernal. Rusia nu l-a auzit la timp.

Anul 1989 ne-a izbăvit de oroarea acestei erori. Dar, pe fundalul globalizării, al deschiderii şi expansiunii fireşti a democraţiilor şi pieţelor libere s-au produs atentatele de la 11 septembrie 2001. Un nou proiect colectivist, ivit din impactul inevitabil cu individualista lume liberă şi întemeiat pe respingerea ei ameninţă democraţiile avansând de această dată nu ideea unui D-zeu mort pentru oameni cât mai vii, ci oameni cât mai morţi în numele unui zeu imaginar. Ca şi cum Creatorul ar fi făcut lumea spre a se bucura de dispariţia ei.

In repetate rânduri, Osama Bin Laden şi ciracii săi şi-au descris la fel de simplu şi eficient intenţiile, precum a făcut-o Hitler în „Mein Kampf”. Nici pe Adolf lumea nu l-a auzit la timp. In vreme ce întemeietorul nazismului promitea propăşirea naţiunii germane şi a rasei „ariene” prin lichidarea evreilor, program pe care l-a pus în aplicare de îndată ce a putut, Bin Laden şi ai săi ne propun cam acelaşi lucru, plus îngenuncherea creştinătăţii, în baza surelor Coranului. Ca să-şi dea curaj sieşi precum şi fraţilor săi musulmani şi a descuraja definitiv lumea liberă, şeful al Kaidei profesează o doctrină semânînd leit cultului morţii legionar. „Spre deosebire de voi occidentalii, care iubiţi viaţa şi vă temeţi de moarte, noi urâm viaţa şi iubim moartea”, ne tot învaţă doctrinarii terorismului islamist.

In esenţă însă proiectul său nu se deosebeşte nici cât negru sub unghie de cele totalitare precedente. Radical diferit, vreau să sper, de al musulmanilor moderaţi, zeul islamist, amintind de demiurgul rău inventat cândva de gnosticii lui Marcion, Basilide şi Valentinian e un fel de Hades hotărât să pună stăpânire şi pe faţa diurnă a Terrei, pentru a sugruma şi ultimele resturi de libertate şi demnitate umană.

In mod curios, această doctrină şi perspectivele (cu totul improbabile, malgre tout) ale victoriei ei nu par să-i înspăimânte prea rău pe occidentali. Massmedia apuseană se arată net mai indispusă acum, la mai puţin de 4 ani de la atacurile genocidale asupra New Yorkului, de discursul preşedintelui american cu privire la Irak, decât de seria crimelor în masă comise între Tigru şi Eufrat de iordanianul al Zarkawi. Liberali până în vârful unghiilor, mulţi editorialişti occidentali crescuţi postmodernist la umbra toleranţei maxime şi a hiperrelativismului au asimilat atât de profund adagiul lui Nietzsche încât se regăsesc mai degrabă într-unzeu al morţilor islamist, decât în cel viu în care crede George Bush. Unii se impacientează cu regularitate ori de câte ori e vorba să se denunţe restricţii americane reale sau imaginare ale drepturilor omului, dar manifestă dacă nu o înţelegere (demnă de o cauză mult mai bună), cel puţin indiferenţă faţă de orice nou masacru islamist. Uitând că terorismul ar muri de inaniţie dacă nu l-ar hrăni constant defetismul lor şi al unor posturi de televiziune şi de radio mulţi jurnalişti şi lideri politici europeni se spală pe mâini precum Pilat din Pont repetându-şi obsesiv opoziţia faţă de campania care s-a soldat cu înlăturarea sângerosului Saddam. Potrivit lor, invazia în Irak ar fi "produs terorism" islamist. Ca şi cum alde Zarkawi, Bin Laden, fundamentaliştii iranieni, talibanii, sau Hizbolah şi Hamas ar fi fost uşi de biserică înainte ca americanii să le vină de hac lui Saddam şi mulahului Omar.

Or, doar în acest unic caz irakian istoria universală are un sens pentru adversarii postmoderni ai oricărui universalism şi ai oricăror valori impuse de tradiţie şi istorie (precum drepturile omului). Acela de a ne avertiza să nu cumva să repetăm greşeala (americană, desigur) de a crede în capacitatea irakienilor de a construi un stat de drept şi o democraţie. De rasismul inerent unei atari afirmaţii, contrazise de istoria postbelică a Germaniei sau Japoniei prea puţini doresc să ştie, necum să vorbească.

Ar fi cred timpul să înţelegem mai bine ce rămâne valabil din Nietzsche şi să-l îngropăm mai adânc pe "Zarathustra". Să recunoaştem că, dacă D-zeu acceptă poate să fie declarat mort pentru a ne oferi libertatea de a-l căuta şi regăsi, noi înşine avem datoria să ne opunem (cu toate forţele) oricărei tentative de impunere în lume a unei păci şi stabilităţi de cimitir. Zarathustra are 2 feţe. Intre utopiile postmoderne de stânga şi fanatismul totalitar fascist, comunist sau pseudoreligios se manifestă o demonică solidaritate. Saltul din mormânt spre piscul vieţii se face hic et nunc prin fereastra libertăţii. Drumul de la unul la altul nu e mai lung decât cel care desparte cheia raiului de zăvoarele iadului. Pentru a-l străbate e nevoie totuşi de puţină smerenie, de niţel curaj şi de o oarecare onestitate.