Scandalurile sexuale

În România nu au existat scandaluri sexuale propriu-zise cu excepţia poate a circumstanţelor în care a demisionat ministrul culturii Petre Sălcudeanu (28 august - 5 noiembrie 1993). Cu toate acestea, viaţa publică a fost tulburată mereu de zvonuri, aluzii, informaţii trunchiate şi tăceri semnificative, care au trimis, cu sau fără temei, la relaţii sexuale nepotrivite. Dar nici una dintre aceste împrejurări, care au distrus poate iremediabil reputaţia unor persoane, nu pot fi carcacterizate ca scandaluri politice, deoarece nu a fost limpede cine sunt toţi cei implicaţi, iar dacă se ştia despre cine se vorbeşte, nu era câtuşi de puţin dovedit că este şi adevărat.

În chip regretabil, mulţi oameni au colportat informaţii compromiţătoare fără să le verifice, doar pentru că le confirmau antipatiile sau pentru că slujeau luptei politice. Iar dacă totuşi unii deţineau informaţii relevante, nu au făcut niciodată publică sursa, nici măcar ca indicaţie generală. Un fel de mister sordid a plutit întotdeauna peste scandalurile româneşti în care nu era clar cine este vinovat şi dacă nu cumva denunţătorul a participat el însuşi la crimă. În orice caz, autorităţile în drept nu au validat sau invalidat vreo acuzaţie oricât de sonoră şi nedreaptă ar fi putut fi aceasta. Este adevărat că în anumite situaţii au existat sentinţe judecătoreşti, dar ele nu au reabilitat pe nimeni, mulţumindu-se să constate că denunţătorii nu aveau probe. Cei antrenaţi în scandaluri au înregistrat victorii lipsite, de fapt, de orice glorie.

Este imposibil în ambianţa aceasta caracterizată de nesiguranţă să discuţi despre condiţia moral politică a unor relaţii sexuale „nepotrivite”, căci nimeni nu a dovedit vreodată că astfel de lucruri s-au întâmplat. În afara faptelor pe care toată lumea le ştie fără să le ştie, domneşte o mare incertitudine. Dacă nu poţi da exemple revelatoare nu poţi susţine nimic în mod convingător.

De aceea situaţia americană este atât de diferită. Scandalurile sexuale care cutremură de câteva zile ierarhia militară din Statele Unite sunt foarte precis încadrate şi în ciuda moralismului puternic care domină viaţa politică americană nu fac trimitere la morală decât în plan secundar. Este relevant un comentariu apărut în Washington Post în care autoarea îi adresa unui interlocutor ipotetic un sfat binevoitor: „Dacă eşti o figură importantă în politica naţiunii tale, îţi recomand cu tărie să nu te laşi antrenat într-o aventură sentimentală, măcar din motive strict practice”. Fostul director al CIA, generalul David Petraeus, care a demisionat la sfârşitul săptămânii trecute din cauza unei relaţii extraconjugale cu biografa sa şi comandantul forţelor americane în Afghanistan , generalul John R. Allen, împotriva căruia FBI-ul a început o investigaţie din motive similare, sunt cu siguranţă figuri majore ale politicii americane în sens larg. John Allen era pe punctul de a fi numit comandantul suprem al forţelor NATO, ceea ce conferă dintr-o dată cazului său o sporită importanţă globală. Atât unul cât şi altul au început să fie anchetaţi de FBI din pure motive de securitate. Este remarcabilă în cazurile acestea fermitatea fără concesii cu care mediul politic şi instituţional a abordat subiectul, fără pertractări, fără interminabile dezbateri despre inviolabilitatea vieţii private, cu o exigenţă pe care nici presa şi nici partidele nu au pus-o în discuţie.

În esenţă, scandalul american confirmă o temere imemorială: sexualitatea nereglementată reprezintă o sursă de risc incomensurabil. Este uimitor să constaţi că FBI se cutremură citind e-mail-uri în care apare apelativul „sweetheart”, dar când adresantul este însuşi comandantul forţelor militare americane în Afghanistan, generalul John Allen, iar destinatara o voluntară civilă a unei baze militare, micile intimităţi devin semnale de alarmă de gradul zero. Societatea americană dă impresia că pretinde celor implicaţi în poziţii strategice o formă de excelenţă care aminteşte de „paznicii” teoretici ai republicii lui Platon, aleşi dintre ceilalţi graţie unor inegalabile calităţi moştenite şi cultivate. Excepţie fac cu siguranţă calităţile intelectuale lăsate să zburde nestingherit în spaţiul spontaneităţii sociale, dar, ca întotdeauna de altfel, cu preţul unei relative marginalizări. Problematica pură a puterii este dublată în societatea americană de moralismul ei accentuat şi de locul important deţinut de bisericile neoprotestante, dar lecţia tehnică a acestor frământări este că sexualitatea contenită şi strict controlată rămâne o condiţie importantă pentru cei care vor să ocupe poziţii de putere şi de reală importanţă strategică.

Nu avem probabil motive suficiente să translăm această lecţie tale quale în spaţiul românesc, dar este de reţinut claritatea abordărilor. Un scandal sexual sau sentimental apare în politica americană ca ceva precis definit din perspectiva unor aşteptări publice clare şi lipsite de echivoc. De asemenea un scandal nu este prezentat ca atare până când nu apar dovezi validate instituţional în cuprinsul unor anchete cu scopuri enunţate limpede. În România în schimb campaniile electorale, mai ales, multiplică bănuielile şi zvonurile în termeni neclari şi neconcludenţi şi făcând recurs la presupoziţii morale cu totul confuze.