Schimbarea la faţă a lumii în doar 7 zile?

Observatorii politici nu greşesc atunci cînd consideră următoarele zile drept „săptămîna lui Obama”.

Preşedintele american îşi va expune în faţa adunării generale ONU noua sa viziune asupra lumii, va conduce şedinţa Consiliului de Securitate ONU, se va întîlni cu premierul israelian Netaniahu şi cu preşedintele autorităţii palestiniene Abbas, spre a relansa dialogul israeliano-palestinian întrerupt în 2008.

Întîlnirea cu preşedintele rus Medvedev, primirea la Pittsburg a şefilor de guvern ai ţărilor industriale şi emergente, într-un summit comun G-20, menit să schimbe macazul în lumea finanţelor, astfel încît o criză de dimensiunile celeia în care lumea încă se află, să nu se mai repete, întregesc o agendă de lucru care lasă impresia că Obama ar dori să schimbe faţa lumii în doar 7 zile.

În realitate, după era Bush, pendulul politicii externe americane nu poate să bată decît în direcţia destinderii şi a cooperării.

Nu cu oricine însă şi nu cu orice preţ.

Iar dacă actualul curs politic al Casei Albe va întîrzia să dea roadele scontate, ceasul unilateralismului este cel care va bate din nou.

Pentru moment, anunţata decizie a preşedintelui Obama de a renunţa la scutul antirachetă, în varianta concepută de administraţia Bush, a fost secondată la Bruxelles de sugestia de cooperare adresată Moscovei de secretarul general NATO, Andres Fogh Rasmussen.

Abil, fostul şef al guvernului danez şi-a formulat aproape aforistic invitaţia: ne-am concentrat prea mult asupra a ceea ce ne desparte, ar fi mai bine să ne concentrăm asupra a ceea ce ne uneşte. Ideea unui nou început în relaţiile Alianţei cu Moscova, îşi nuanţa Rasmussen oferta, trebuie privită însă realist.

Pasul următor l-a făcut Moscova, anunţînd că renunţă la amplasarea propriilor sale rachete cu rază scurtă de acţiune la Kaliningrad, la frontiera cu Polonia.

Ceea ce pare să fi întărit obiecţiile formulate dintru început, potrivit cărora renunţarea Americii la scutul anti-rachetă din Europa Centrală şi de Est ar fi o concesie făcută Moscovei.

Robert Gates, şeful Pentagonului, s-a simţit îndrituit să corecteze rapid falsa impresie. În paginile cotidianului „New York Times” , el apără noile planuri defensive cu argumente la obiect: scutul preconizat de administraţia Bush nu ar fi fost operaţional decît în 2017, actualul concept este mult mai flexibil, apt să facă faţă unor ameninţări care apar, în timp ce altele se estompează.

Corolarul demonstraţiei : nu este vorba de nici o concesie făcută Moscovei, noile planuri, departe de a abandona un sistem defensiv în Europa, îl consolidează.

De la Londra,şeful diplomaţiei britanice, David Milliband, a apreciat decizia preşedintelui Obama drept pragmatică şi judicioasă, reamintindu-le „prietenilor” europeni dezamăgiţi de renunţarea la scutul antirachetă, aşa cum a fost el preconziat de Bush, că nu au motive să se simtă abandonaţi, că NATO şi-a asumat solemn (şi–şi respectă) angajamentul de a apăra teritoriul statelor membre, că America şi Marea Britanie le stau pe mai departe alături prietenilor, dar că este nu mai puţin important să se recunoască şi convergenţa unor interese. Întocmai ca occidentul, şi Rusia luptă împotriva proliferării nucleare.

În această logică a „intereselor”,evident că Washingtonul mizează şi pe sprijinul pe care Kremlinul l-ar putea da occidentului, în soluţionarea dosarului iranian.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Ovidiu Suciu