Se mai poate face ceva?

„Cine ne mai scapă de ăştia?” se întreba recent Andrei Cornea în paginile revistei 22, comentându-i pe liderii USL faţă cu prestaţia nu tocmai euforizantă şi angajamentul nu tocmai arzător şi convingător ale unora dintre politicienii de frunte ai forţelor de centru-dreapta regrupaţi în ARD.

Date fiind sondajele indicând victoria USL şi lipsa de entuziasm afişată de contracandidaţii puciştilor, pare să se răspândească pesimismul în rândul multor români. Deşi sunt numeroşi cei care, după lovitura de stat din vară, nu vor să vadă ucisă democraţia, distrus statul de drept, sufocată separaţia puterilor în stat şi îndepărtată România de occident şi Europa, spre a fi re-abandonată undeva în zona de influenţă a Moscovei, nu sunt mulţi cei ce-şi păstrează optimismul.

Ţinându-se cont de redutabila maşinărie propagandistică de care dispun forţele guvernamentale şi de placiditatea multor alegători, resemnarea lor în faţa celor cu pâinea şi cuţitul care mint şi fură, pe faţă, e adevărat, dar poate, cine ştie, le mai dau şi lor un os de ros, pesimismul şi lipsa de încredere în viitor par de-înţeles.

Şi totuşi, nu sunt. Nu de alta, dar în 1989, nişte tineri au ieşit în stradă şi s-au înfruntat cu tancurile pentru a-şi câştiga libertatea.

La 23 de ani de atunci, ministrul justiţiei, Mona Pivniceru, a dat cu tifla Comisiei Europene şi recomandărilor ei privind o numire transparentă a procurorilor care vor conduce bunăoară DNA. Cu o superbie demnă de o cauză mai bună, Pivniceru a făcut pe dos decât e normal în Europa. Ea le-a transmis experţilor Comisiei Europene cu care s-a întâlnit miercuri că intenţiile ei în ce priveşte ANI, CSM şi procurorii şefi la DNA si Parchetul General sunt contrarii sfaturilor europene.

Şi totuşi: nu e încă totul pierdut. O demonstrează o carte, semnatarul ei, oamenii pe care i-a intervievat, bilanţul lor în justiţia românească şi mâna de jurnalişti care o comentează favorabil între altele în Adevărul, la Dilema Veche, ori în Revista 22. E vorba de remarcabilul volum de interviuri cu magistraţii DNA semnat de Cristian Ghinea sub titlul "Eu votez DNA!"

În paginile Adevărului, Mircea Vasilescu, redactorul şef al Dilemei Vechi, deplânge pe bună dreptate faptul că, în România, „din păcate, presiunea publică în favoarea acestor instituţii esenţiale - DNA şi ANI - nu e suficient de puternică. În Italia, la începutul anilor '90, când procesul „mâini curate" a făcut să se prăbuşească întreaga clasă politică, cetăţenii manifestau în piaţă în favoarea magistratului Antonio Di Pietro, simbolul luptei împotriva politicienilor corupţi“.

Vasilescu adaugă textual, că, „la noi, cetăţenii bombăne de ani întregi că „se fură în ţara asta", dar mulţi dintre ei îşi vând voturile, alţii sunt păcăliţi de maşinăria propagandistică televizată, alţii stau acasă, scârbiţi şi dezamăgiţi de politică. Cei care „votează DNA" - adică se gândesc într-adevăr la statul de drept - sunt foarte puţini. Cristian Ghinea e optimist: crede că lucrurile nu se mai pot întoarce. Cartea merită citită şi pentru acest motiv. Chiar dacă manevrele făcute de actuala majoritate parlamentară pentru a-şi subordona din nou Justiţia nu anunţă vremuri bune“.

Şi Tania Radu recomandă în "22" acest „antidot contra defetismului”, în speţă "culegerea de şase in­terviuri cu oficiali şi experţi în anticorupție (Lucian Pa­pici, Nistor Călin, Daniel Mo­rar, Horia Georgescu, Cristi Danileț, Laura Ștefan - în ordinea din sumar)”. Din ea „rezultă o neașteptată probă de gân­dire pe termen lung, o demonstrație lip­sită de infatuare că în România există încă resurse de construcție și viziune, că se poa­te depăși stadiul datului cu părerea la televizor”.

Nu împărtăşesc întru totul optimismul lui Ghinea. Din nefericire, istoria a demonstrat în repetate rânduri cât de lesne reversibilă e o evoluţie spre democraţie, cât de fragile instituţiile statului de drept. Şi totuşi cartea sa şi comentariile citate sunt o gură de aer. Iată că se mai poate face totuşi câte ceva. Ba chiar se şi face, graţie unei mâini de procurori şi jurnalişti lucizi, cărora le pasă realmente de soarta României. Şi de soarta libertăţii românilor.