Sectorul public este suveran în România

Consensul cu privire la creşterea salariilor pune în umbră un aspect mai puţin fericit: deficitul bugetar va creşte. Nici încasările suplimentare la bugetul de stat, nici creşterea productivităţii nu ar îngădui o creştere a salariilor, care va fi posibilă pur şi simplu prin creşterea deficitului. Ministrul desemnat al Finanţelor, Florin Georgescu, a vorbit explicit despre “majorarea deficitului bugetar, respectând ţinta limită de 3% în relaţia cu Uniunea Europeană”.

Or, în aceste împrejurări este greu să dai o justificare economică acestei decizii, care este pur politică. Preşedintele Traian Băsescu, care a relansat puternic tema salariilor odată cu instalarea guvernului Ungureanu în luna februarie, a argumentat că numărul salariaţilor din sectorul public a scăzut suficient de mult, încât salariile celor rămaşi să crească pînă la nivelul anterior.

Totuşi în ciuda concedierilor din ultimii doi ani, în sectorul de stat continuă să activeze aproximativ o treime din totalul forţei de muncă, un raport extraordinar de mare prin comparaţie cu productivitatea economiei româneşti.

De fapt acesta era sensul reformelor începute în 2009 odată cu acordul încheiat cu FMI: diminuarea dezechilibrului structural între sectorul privat şi sectorul public, dezechilibru agravat şi de raportul greu de susţinut dintre salariaţi şi pensionari.

Este adevărat că o creştere a salariilor înseamnă şi contribuţii mai mari la fondul de pensii, dar nu este decât o iluzie, căci banii pentru salarii vin tot de la buget pentru ca o mică parte din ei să se întoarcă, în linii mari, tot acolo.

România se află într-o situaţie moralmente dificilă. Creşterea, sau, cum se spune, “reîntregirea” salariilor a devenit o temă politică centrală şi foarte greu de evitat. Sociologul Vasile Dâncu observa cu multă acuitate că însuşi termenul de “reîntregire”, care trimite prin conotaţiile sale la unificarea politică a naţiunii, exprimă o amplificare nemăsurată a aştepărilor publice.

“Reîntregirea” a devenit obiectivul politic central al tuturor partidelor. De aceea guvernul Ponta (ignorând pe moment componenta sa liberală) se vede obligat să răspundă imediat acestui “deziderat naţional”, la care se raportaseră şi preşedintele şi guvernul demis prin moţiune de cenzură.

În realitate “reîntregirea salariilor” nu este un obiectiv naţional! În primul rând, pentru că obiectivul reformelor începute în 2009 în cadrul acordului încheiat cu FMI a fost nu revenirea la o stare anterioară, ci corectarea unor dezechilibre structurale. În al doilea rând, pentru că de această istorică “reîntregire” nu ar beneficia decât a treia parte din cei care sunt angajaţi cu salariu în România. Sectorul privat va continua să sufere, căci în acest domeniu nu există decizii politice.

S-a văzut încă odată că principala forţă politică în România este reprezentată de sectorul public. În jurul său se fac şi se desfac politici, sectorul privat rămânând mereu pe planul al doilea. De pildă printre măsurile urgente ale noului Guvern nu figurează reducerea CAS pentru angajatori (care nu figura nici pe agenda guvernului Ungureanu) sau alte măsuri adresate mediului economic.

Reducerea semnificativă a ponderii joburilor la stat în ansamblul joburilor din România ar fi avut însă nu doar urmări economice imediate, ci şi urmări politice excepţionale, căci ar fi scăzut presiunea aceasta psihologică legată de nivelul şi felul salarizării în sistemul public.

Ceea ce se întâmplă de o săptămână ne arată că România a rămas, politic vorbind, prizoniera sectorului public şi că scopul reformelor iniţiate în 2009 nu a fost atins. Este posibil ca majorarea salariilor să aducă un spor de creştere economică (prin încurajarea consumului), dar nu este deloc sigur că se va întâmpla aşa sau că efectele vor fi pe de-a-ntregul benefice.

S-a văzut că în România consumul încurajează mai curând importurile şi nu producţia autohtonă. În orice caz, ideea creşterii prin consum este controversată, în schimb este cert că sectorul public va redobândi energia pentru a dicta pe mai departe politicile publice cele mai importante. Dacă lucrurile vor merge prost în anii care urmează există riscul creşterii impozitelor, căci nimeni nu va mai avea curajul să se atingă de supremaţia sectorului public.

În această stranie ambianţă pe care a putea-o numi “revizionistă”, stimulată în mod neaşteptat de însuşi preşedintele Traian Băsescu, există totuşi un lucru bun. Ministrul desemnat Florin Georgescu a anunţat o creştere de 8% şi nu o “reîntregire”, ceea ce reprezintă semnul unei prudenţe binevenite.