Sentimentele şi sfera privată

Mai la obiect, vă rog. Şi dacă se poate, fără emoţii. Este recomandarea care i se poate face aproape fiecărui locuitor dornic de comunicare, sosit din zonele meridionale ale Europei, pentru mai multă sau mai scurtă vreme, în ţinuturile septentrionale. Nu-i va fi uşor să se adapteze, dar va trebui să se conformeze spre a se face ascultat şi luat în seamă.

Deja prin anii 20 ai secolului trecut, în tulburea perioadă a Republicii de la Weimar, Bertolt Brecht îşi avertiza propriii conaţionali asupra riscurilor unei excesive afectivităţi în viaţă şi în artă, decretînd că sentimentele ţin de intimitate, de sfera privată, că ele sunt obtuze, mărginite, că singură raţiunea, cumpătarea, sunt atotcuprinzătoare şi loiale, adecvate la obiect. Era perioada în care un grup de artişti germani, saturaţi de excesele umorale ale expresionismului, de excentricităţile sale estetice, lansau idealul unui neo-obiectivism sau verism: ”Artă au făcut expresioniştii destul. Vrem să vedem lucrurile în toată nuditatea lor, clar, dacă se poate, fără nici un artificiu”, afirma sentenţios, aproape la unison cu Brecht, pictorul şi graficianul Otto Dix.

Şi, în deplină consonanţă cu noul ideal estetic al perioadei interbelice, un bust feminin, un fel de odaliscă modernă, nonşalantă, tunsă „a la garconne” după moda vremii, se prezintă în frumoasa şi juvenila ei goliciune privirilor, pe afişul expoziţiei inaugurate la Muzeul de Artă Modernă din Bonn, intitulată "Gefühl ist Privatsache" (Sentimentele - o chestiune privată).

Ceea ce mai poate fi numit şi noul realism sau realism magic nu mai are nimic de-a face cu vechea şcoală din secolul al XIX-lea. Artiştii Republicii de la Weimar, convertiţi mulţi dintre ei de la expresionism la noile canoane ale verismului, nu reproduc decît de foarte puţine ori, fotografic, realitatea. Preferă să o interpreteze, respectînd totuşi regulile mimetismului.

La Bonn sunt expuse acum 130 de lucrări, grafice în cea mai mare parte şi cîteva uleiuri, semnate de 40 de artişti, unii celebri - Otto Dix, Max Beckmann, George Grosz, Lea Grundig, Jeanne Mammen, Franz Radziwill - alţii ceva mai puţin cunoscuţi, dar cu toţii, foarte buni.

Remarcabilă este tranziţia vizibilă de la stilul caricatural, dur pe alocuri, al unor lucrări cu tematică socială, tributare încă expresionismului, la fidelitatea hiper-realistă, fotografică aproape, cu care sunt redate unele portrete, scene de interior, peisaje.

Dar încă mai impresionantă decît varietatea stilistică în cadrul unui curent estetic omogen, programatic articulat, este forţa cu care artiştii au redat pulsul vremii. Sub ochii vizitatorilor prinde viaţă o întreagă epocă, cu mizeriile şi splendorile ei, decadentă, emancipată, perversă, revoluţionară, anarhică, sfîşiată de polarizările politice între social-democraţi, comunişti şi fascismul în ascensiune, un dans deasupra vulcanului, traumatizat de coşmarul primului război mondial, prevestind urgia ce avea să vină.

Ceea ce poate fi numit spiritul vremii, Zeitgeist-ul Republicii de la Weimar, deşi are o masivă încărcătură emoţională, transgresează sfera intimităţii, chiar dacă se serveşte de figurile ei, instalîndu-se în spaţiul public. Astfel, expoziţia este nu numai o incintantă aventură estetică ci şi o întoarcere la sursele modernităţii angajate, ofensive, militante.

Este cee ce explică şi de ce majoritatea lucrărilor expuse la Bonn (ele provin din arhiva impresionantă a binecunoscutului Kupferstichkabinett din Berlin, a patra colecţie ca mărime din lume, de lucrări grafice, după Luvru, British Museum şi Muzeul Albertina din Viena) fuseseră interzise de nazişti, în timpul celui de-al treilea Reich, cotate fiind ca artă degenerată - „entartete Kunst”.

Azi, cînd în spaţiul digital, narcisismul şi exhibiţionismul îşi dau mîna, cînd autismul îi pîndeşte din umbră pe înverşunaţii useri multitasking, cînd pe facebook „prietenii” care fac surfing pe coama sentimentelor, oricît de mulţi ar fi ei, sunt doar virtuali, mai ţin oare sentimentele de intimitate, de viaţa particulară, de sfera privată, aşa cum Bertolt Brecht credea? Este şi aceasta o întrebare cu care vizitatorul expoziţiei de la Muzeul de Artă din Bonn este chemat să se confrunte, aşa cum directorul nobilei instituţii, Stephan Berg, la conferinţa de presă, înaintea vernisajului oficial, îşi invitase asistenţa să o faca.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz