Si dă-i si luptă

Episodul biblic e cu atât mai memorabil, cu cât oferă paralele semnificative la jenanta repliere pe poziţii perdante a actualului arc guvernamental. In cea de-a 4-a carte a Sfintelor Scripturi se relatează că iscoadele trimise de Moise spre a cerceta Pământul Promis revin din misiune cu sacul plin de fructe minunate din ţinutul în care curge laptele şi mierea, dar şi cu inima saturată de laşitate şi răutate. 10 din cei 12 principi ai Israelului, expediaţi în legendara misiune de spionaj susţin apoi imposibilitatea cuceririi Ţării Sfinte, în ciuda tuturor făgăduinţelor divine. „E prea puternică pentru noi, are prea multe cetăţi întărite, şi prea mulţi giganţi”, afirmaseră înalţii demnitari, ignorând vinovat uriaşul ajutor divin ai cărui martori oculari fuseseră în prealabil, spre a manipula fin dar eficient poporul pe care-l reprezentau şi a-l determina să dea uitării o aventură pasămite prea de tot riscantă. Doar doi dintre ei, între care Isus fiul lui Nun şi Caleb fiul lui Iefune îndrăznesc să-i contrazică pe manipulatorii de serviciu, explicând de ce insistă să considere întreprinderea fezabilă, cu ajutorul lui D-zeu şi a loialităţii faţă de El. Doar ei aveau să fie învredniciţi să ajungă în Ţara Sfântă.

Traducând în româneşte acest episod găsim că Ţara Făgăduinţei se numeşte mai nou UE. De la Bruxelles, unde a avut loc întâlnirea cu „gigantul” Olli Rehn şi eurobirocraţii cu simpatii socialiste care-l înconjoară, un Tăriceanu hotărât să se ţină cu dinţii de putere s-a întors în patrie cu coada între picioare speriind electoratul Alianţei D.A. cu o voltă strânsă, care riscă să răstoarne barca democraţiei româneşti.

Anticipatele – deşi în mod vădit stringente pentru ca România să se cureţe de mâlul totalitar şi lanţurile sugrumându-i reformarea autentică – au fost urgent vârâte la naftalină în speranţa că vor vedea zile mai bune şi promotori mai curajoşi. Si dă-i si luptă, ne propune Tăriceanu la a 4-a sau a 5-a răzgândire.

Nu e un secret cine s-a frecat pe mâini, împreună cu marii prieteni liberali ai PSD, în urma acestei manevre de pomină. Nimic nu poate afecta mai rău credibilitatea preşedintelui Băsescu şi a premierului său, precum şi şansele lor de accede cât de cât curaţi la puterea reală în România, decât această decizie. Renunţarea la anticipate i-a făcut fericiţi pe clienţii mafioţi ai PRM, PC şi PSD, dimpreună cu toate cozile de topor ale vechii reţele nomenclaturiste infiltrate în diversele partide şi neepurate suficient decât din PD. E cu totul îndoielnic că şeful statului şi al guvernului se vor mai reface vreodată. Prelungind analogia mă tem că nici provedenţiala apariţie a unui Isus ori Caleb pedist în apărarea confiscatei revoluţii române, nu va mai spăla acest guvern în aparenţă salvat, în fapt pierdut cred, încă de pe acum, odată cu renunţarea la anticipate, oricât ar mai rămâne, formal, la cârmă.

E inutil de speculat ce s-a întâmplat la Bruxelles şi ce s-a petrecut în cadrul alianţei DA. In lipsa unor informaţii fiabile, se poate recurge la experienţa ultimilor 15 ani spre a se deduce că, odată în plus, a funcţionat reţeaua criptocomunistă atât în ţară cât şi în străinătate. Cum a lucrat ea în ultim 15 ani (mimând cu succes reforma şi acasă şi în străinătate) am aflat recent din paginile influentului ziar conservator german Frankfurter Allgemeine Zeitung. „Abia acum, când s-au ivit premizele unei schimbări româneşti autentice o Europă profund obosită de extindere constată că a fost ani de zile dusă de nas”, scria, la 20 iulie, Karl-Peter Schwarz în ziarul din Frankfurt.

Cum a fost dusă de nas o Europă ( mult prea comodă şi socialist-birocratică spre a nu fi iritată de nevoia adaptării la parteneri noi, în special anticomunişti) nu e greu de ghicit. Regimul ceauşist a întreţinut agenţi de influenţă în vest, în special în presă, spre a azvârli cât mai consistent praf în ochii apusului, în timp ce acasă îşi înfometa poporul. Această practică s-a menţinut şi sub tandemul Iliescu-Năstase. Edificator e episodul urmăririi Emmei Nicholson şi a europarlamentarului Arie Oostlander de către agenţii secreţi români în timp ce SRI trata pericolul mortal prezentat de diverşii Hayssami şi prieteni ai terorismului arab aciuiaţi la Bucureşti şi în partidul-stat ca şi cum ar fi un mizilic. Pe plan intern, în toţi cei 15 ani ai iliescismului s-au verificat şi răsverificat metodele de lucru ale secţiei de dezinformare şi propagandă a securităţii. Cu ajutorul zvonacilor şi unei prese aservite, mimând independenţa spre a o abandona ori de câte ori puterea neocomunistă se confrunta cu un pericol real şi acut, vechea reţea s-a menţinut la cârmă chiar şi când, formal, a trebuit s-o părăsească. Concomitent s-au stimulat ambiţiile personale ale unor demnitari şi s-a activat clauza de salvgardare perenă din dositele dosare securiste spre a se provoca disidenţe şi sciziuni. Nu altfel s-a lucrat probabil şi în eliminarea spectrului anticipatelor, care promiteau să dea, într-un târziu o şansă cât de mică finalizării fericite a revoluţiei confiscate din decembrie 89. Oprirea reformei s-a cerut şi s-a obţinut probabil în numele sinistraţilor şi a aderării la UE. Ultimul cuvânt nu-l mai poate avea decât naţiunea română, care nu poate să vrea un purgatoriu de 40 de ani. Maturizat între timp mai mult decât le place vechilor elite să creadă, electoratul se va afirma net, pedepsind fără nuanţe contrarea interesului naţional, indiferent dacă s-a produs din nevolnicie, prostie, sau rea intenţie. Mai devreme sau mai târziu va fi măturat de la putere nu numai Tăriceanu, ci va fi redus la insignifianţă şi un PNL, incapabil să se mântuie de dihonia internă. Alianţa DA nu va putea rezista în actuala ei formulă. Nu alta ar putea fi soarta lui Traian Băsescu, un preşedinte pe care nici aderarea în 2007 la UE riscă să nu-l salveze pe termen lung de furia populară, aşa cum dezintegrarea CDR n-a scutit de pulverizare carierele politice ale unui Ciorbea sau Constantinescu.