„Simulatorul” de la Maastricht

La Universitatea din Maastricht a fost organizată acum două zile prima dezbatere televizată între principalii candidaţi la preşedinţia Comisiei Europene. Au participat candidaţii care au şanse reale, Jean-Claude Juncker (PPE) şi Martin Schulz (PSE), dar şi Guy Verhofstadt (ALDE) – care va arbitra probabil între principalele grupuri – şi mai tânara şi dezinvolta ecologistă germană Ska Keller (PVE). A refuzat să participe Alexis Tsipras, cunoscut în Europa prin poziţiile sale anticapitaliste în cadrul ultimelor alegeri din Grecia desfăşurate pe un fundal social dramatic.

Dezbaterea a adoptat cu multă grijă tipicurile duelurilor prezidenţiale americane şi a abordat aparent toate subiectele relevante de la criza economică, şomaj, eurobonduri până la modelul viitoarei integrări europene. Cu toate acestea nu a putut trece neobservat faptul că reuniunea de la Maastricht rămâne o copie fără substanţă. Prin comparaţie cu dezbaterile americane care sunt urmate de alegerea cvasi-directă a preşedintelui şi în care fiecare cuvânt are greutate, dezbaterea europeană a fost ca un zbor pe simulator. Europenii nu vor alege cu adevărat un preşedinte al executivului european, ei par deocamdată să exerseze, ca şi cum s-ar găsi în faza puberă a propriei democraţii.

Desigur dezbaterea nu este inutilă mai ales pentru cei din Est, care nu sunt pe de-a-ntregul familiarizaţi cu ambianţa politică europeană dominată de problematica occidentală. Marile grupuri europene speră şi ele să tragă un folos electoral din această dezbatere mobilizând votanţi pentru grupurile proprii. Dar tocmai aceasta este problema: nu e deloc sigur că dezbaterea va aduce profituri sigure cuiva. Cei care, în România bunăoară, l-ar preţui pe Jean-Claude Juncker, ar trebui să voteze cu partidele legate de Traian Băsescu, ceea ce nu se produce în mod automat. Politica internă reprezintă un filtru foarte dens care deturnează multe opţiuni. Situaţia în linii mari se prezintă la fel şi pentru ceilalţi candidaţi, deşi nu cu aceeaşi putere. Cazul românesc este foarte expresiv, dar peste tot operează aceste filtre într-o oarecare măsură.

Conştienţi de această refracţie politică, politicienii români caută să obţină un efect invers. Preşedintele Traian Băsescu de pildă a încercat să-l discrediteze pe socialistul Martin Schulz în legătura cu poziţia sa faţă de Rusia, Crimeea şi Republica Moldova, dar nu atât pentru el însuşi cât pentru a diminua scorul PSD. Aşadar, „nu votaţi Schulz ca să nu iasă PSD!”

Dezbaterile acestea sunt deconcertante şi dintr-un alt motiv. Candidaţii au vorbit despre diferite probleme europene majore cum ar fi eurobondurile cu aerul că vor putea decide în această privinţă aşa cum decide un prim-ministru. Or, Comisia Europeană nu este cu adevărat un guvern european, cele mai multe prerogative revenind pe mai departe Consiliului European şi, în cadrul acestuia, ţărilor influente. Pur şi simplu opiniile exprimate, oricât ar fi ele de pertinente, nu vor avea ocazia să se transforme în decizii.

În acest moment alegerile europene par să fie însoţite de aşteptări mult mai mari decât posibilităţile lor reale. Acest lucru ar putea însemna fie că se va crea pe viitor o presiune tot mai puternică pentru a umple formele politice europene de conţinut, fie că se pregăteşte de pe acum o mare faţadă, un panou viu colorat în dosul căruia o elită restrânsă va continua să ia decizii fără o consultare mai largă. Dezbaterea de la Maastricht s-a scăldat în această ambiguitate.

Horaţiu Pepine