1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Siria s-a autodescalificat

Peter Philipp/Petre Iancu16 august 2006

Cu un scandal diplomatic s-a încheiat tentativa ministrului german de externe, Steinmeier, de a spori şansele de pace în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Demnitarul german s-a văzut nevoit să-şi revoce proiectata vizită la Damasc, după ce dictatorul sirian Bashar el Assad a rostit o cuvîntare belicoasă şi incendiară.

https://p.dw.com/p/B1LB
Dictatorul sirian Assad se arată muţumit de ceea ce crede a fi eşecul eforturilor americane de democratizare a Orientului Apropiat şi Mijlociu
Dictatorul sirian Assad se arată muţumit de ceea ce crede a fi eşecul eforturilor americane de democratizare a Orientului Apropiat şi MijlociuImagine: AP

La Amman Steinmeier şi-a motivat decizia, analizînd conţinutul acestui discurs, pe care ministrul de externe al Germaniei l-a calificat drept o „contribuţie negativă” la actualele eforturi de pacificare a regiunii. Cuvîntarea lui Assad, a spus Steinemeier, conţine „o vădită relativizare a valorii rezoluţiei ONU, adoptată după eforturi atît de intense; apoi o reluare a întregii mistici a rezistenţei, precum şi apelul de a se căuta o soluţionare a conflictului din Orientul Apropiat fără Israel. Solicit înţelegere pentru faptul că toate acestea nu pot constitui, în acest moment, în orice caz, baza unei decizii şi temeiul unei vizite la Damasc”, a precizat diplomatul german.

Cît de util, cît de binevenit e refuzul lui Steinmeier de a se deplasa în capitala siriană? Hotărîrea sa e cît se poate de salutară. Fiindcă, în diplomaţie, trebuie să fi în stare să spui şi nu, deşi pe eşichierul internaţional acest lucru se întîmplă rar, întrucît trece drept o caracteristică a diplomaţiei ca, în cazul unor divergenţe de opinii, să se treacă peste ele, ca şi cum nici n-ar exista. Or, o atare atitudine conferă diplomaţiei aerul unei afaceri imorale, lipsite de orice rectitudine şi conştiinţă morală.

Decizia lui Steinmeier de a-şi revoca discuţiile de la Damasc e de altă factură, şi ca atare pozitivă. Şeful diplomaţiei germane subliniase că discursul lui Assad a sustras acestei vizite orice temei. Acest lucru nu se datorează mai puţin faptului că liderul de la Damasc a calificat Israelul drept „inamic”, devreme ce Siria şi statul evreu se află încă, oficial, în stare de război. Dar liderul sirian a mers mai departe, respingînd eforturile de pace în Orientul Apropiat. Assad a declarat, ce-i drept, că ţara sa ar fi „gata să facă pace”, dar a adăugat că această opţiune nu include Israelul.

Dar oare cu cine vrea să facă pace Assad, dacă nu cu Israelul, în speţă cu duşmanul său actual?

Din toate acestea se desprinde concluzia că Assad nu vrea pur şi simplu pacea. Şi că, deci, s-a autodescalificat ca partener constructiv în eforturile de reglementare durabilă a situaţiei din Orientul Apropiat.

Că aşa stau lucrurile reiese şi din apelul pe care şeful de stat sirian l-a lansat întru ralierarea unei susţineri pan-arabe a grupării Hizbollah şi, prin urmare, a războiului împotriva Israelului.

Venit de tînăr la putere, Assad trezise speranţele unei reforme profunde a sistemului politic sirian. Aceste nădejdi s-au spulberat rapid, făcînd loc unei dezamăgiri totale. Iniţial unii crezuseră că tergiversarea reformelor în Siria s-ar datora demnitarilor şi consilierilor dogmatici pe care Bashar el Assad îi preluase de la regimul condus de tatăl său, Hafez el Assad. Intre timp a devenit însă clar că noul potentat îşi face voia după cum îl taie capul.

Toate acestea reprezintă o dureroasă deziluzie în special pentru şeful diplomaţiei germane, Steinmeier, rămas, în ultima vreme, unul

dintre cei, foarte puţini, care continuau să strige în pustie, că Siria ar trebui inclusă în eforturile de pacificare a Libanului. Şeful diplomaţiei germane ar fi vrut să i se confere Siriei o responsabilitate constructivă, care să nu se fi rezumat la dezarmarea grupării Hizbollah, ci şi la stabilizarea ţării vecine şi la reimplusionarea procesului de pace din regiune.

La urma urmei, Siria are interese în Libanşi revendicări teritoriale faţă de Israel şi ar fi putut să le promoveze şi pe unele şi pe altele, obţinînd în acest scop sprijin internaţional. Concomitent, Damascul ar fi putut scăpa de renumele de regim ticăloşit, cum e calificat cel sirian în SUA şi în Israel. Dar Bashir el Assad a a ales să consolideze reaua reputaţie a ţării sale şi nu are motive să se mire că această decizie o va izola şi mai mult, obligînd-o să-şi caute prieteni precum şeful statului iranian, Ahmadinedjad, care a devenit un paria pe scena internaţională, nimeni nemai vrînd să aibă de-a face cu el. Ducînd o astfel de politică, Assad produce prejudicii propriei sale ţări, situaţiei din regiune şi tuturor celor care caută pacea. Ar fi fost rău, dacă Steinmeier şi-ar fi băgat capul în nisip şi s-ar fi prefăcut că ignoră cuvîntarea lui Assad. Politica struţului e impracticabilă, dacă vrei cu adevărat să schimbi lucrurile în bine.