Soarta copiilor orfani din România

Ministrul de externe a confirmat că România nu mai poate da înapoi. Angajamentul asumat faţă de Uniunea Europeană este prea important, de el depinde poate nu soarta negocierilor, dar în orice caz depinde reechilibrarea opiniilor despre România. În ianuarie se părea că se produsese un balans în favoarea opiniilor negative. Aşadar guvernul României a înţeles că trebuie să acorde o maximă importanţă acestor subiecte cu o mare încărcătură simbolică şi emoţională. Prevenită în legatură cu ezitările obişnuite ale românilor între Bruxelles şi Washington, Emma Nicholson a spus recent într-un interviu că România trebuie să reziste presiunilor şi să-şi urmeze calea aleasă.

În ciuda atitudinii ferme a autorităţilor româneşti, în jurul subiectului se păstrează o stare încordată şi asta în primul rînd pentru că toată lumea pare să aibă partea ei de dreptate. Raportorii europeni ştiu că dacă se deschide calea adopţiilor internaţionale, atunci în situaţia particulară a României se crează din nou o piaţă, una care va produce comportamente care nu vor ţine seama de interesul copilului. Societatea românească e vulnerabilă pentru că aici etica familiei a avut mult de suferit. Părinţii foarte săraci îşi vînd copiii ca slugi la familii mai bogate sau în cazurile mai rele le vînd serviciile sexuale sau pur şi simplu îi vînd cu totul unor străini care doresc să-i adopte. Emma Nicholson care s-a ocupat cu multă pasiune de acest subiect ştie că, în situaţia liberalizării, toţi aceşti copii vor fi într-un fel sau altul exportaţi cu maximă uşurinţă şi fără să se poată urmări soarta lor ulterioară.

Americanii au însă şi ei dreptate. Dacă adopţiile internaţionale vor fi oprite atunci cei mai mulţi copii orfani vor continua să crească în instituţiile statului. Dar aceste instituţii din România sînt rele nu doar pentru că nu au bani destui (în ultima vreme au început de fapt să primească mai mulţi bani şi din ţară şi din străinătate, dar mai ales pentru că nu există o grijă individualizată. Copiii sînt, de regulă, trataţi ca o turmă cu nevoi colective şi generice. Sînt îmbrăcaţi, li se dă de mîncare într-o atmosferă cazonă, iar duminica, de pildă, sînt transportaţi la teatru de păpuşi, dar nu li se spune dinainte unde vor merge, aşa încît unii se aşteaptă să vadă un film, alţii cred că vor umări o predică morală, iar cei mai mulţi nici măcar nu ştiu la ce să se aştepte. Educatorii sînt de multe ori simpli însoţitori, îngrijitori plictisiţi şi incapabili de fapt să răspundă întrebărilor fireşti ale unui copil. Ceea ce lipeseşte este chiar cultura grijii faţă de copii şi care nu se poate deprinde urgent pînă la încheierea negocierilor de aderare sau pînă în 2007. În orice situaţie, fie că adopţiile externe sînt liberalizate, fie că sînt interzise ne putem aştepta la victime. Într-un caz la victimele unor cinici negustori de copii, într-altul la victimele unor educatori improvizaţi şi insensibili.