Solidaritatea care ne lipseşte

Exemplul cel mai la îndemînă este ieşirea bugetarilor în stradă şi ameninţarea cu greva generală împotriva legii salarizării unitare. Nimeni nu vrea să piardă nimic din veniturile pe care le-a avut pînă acum.

Desigur că veniturile unor categorii de bugetari sînt foarte mici, însă eu mă refer aici la acei bugetari care au salarii substanţiale, mai mari decît în sectorul privat. Inechitatea socială nu e o problemă care să îi preocupe pe cei privilegiaţi.

Abuzurile şi nedreptăţile asupra unor categorii sociale din ultimii 20 de ani nu au avut nici un ecou în afara celor nedreptăţiţi. Mă refer de pildă la retrocedarea terenurilor, a pădurilor şi a caselor naţionalizate către foştii proprietari.

Legile de retrocedare au fost nu doar mult timp amînate, ci şi lacunare şi discriminatorii. Nu am văzut nici o mişcare de solidarizare cu foştii proprietari care, mulţi dintre ei, au fost nevoiţi să-şi caute dreptatea în Justiţie.

De ce nu i-am văzut pe muncitorii din fabrici şi uzine de partea ţăranilor care nu şi-au putut recupera pămînturile pe care le-au avut, oferindu-li-se în schimb terenuri aride, pe cine ştie ce coclauri? De ce nu i-am văzut de partea proprietarilor pe care statul comunist i-a aruncat în stradă din casele lor?

Răspunsul e simplu: muncitorii au fost primii care au putut să-şi cumpere, la preturi de nimic, apartamentele în care au locuit cu chirie în timpul comunismului.

Celui care se vede cu sacii în căruţă nu-i pasă de cel care aleargă să prindă şi el o pîine. În plus, proprietarul care are de recuperat o casă este fără doar şi poate exponentul burgheziei, el nu face parte din clasa muncitoare.

Lipsa aceasta de solidaritate socială vine şi din faptul că cine este diferit de noi, altfel spus, cine are un alt mod de gîndire sau un alt standard de viaţă decît noi, acela nu există. La noi, diferenţele sînt întotdeauna generatoare de tensiuni şi conflicte, iar nu un punct de plecare către o cultură a dialogului şi a armoniei.

Aparent, în timpul comunismului societatea românească era mai solidară, fiind şi mai uniformizată sub aspectul nivelului de trai. Suportam cu toţii acelaşi frig, aceeaşi foame, aceeaşi frică. Eram îmbrăcaţi în haine cenuşii, purtam uniforma regimului.

Dar iată că imediat după căderea comunismului, în libertate adică, ne-am arătat cu toţii adevăratele chipuri. Iar asta s-a putut vedea cel mai bine în felul în care ne-am raportat la partidele politice, mai exact cei mai mulţi către fesenism, şi mult prea puţini către partidele istorice.

Pro-feseniştii au dictat destinul României pentru cei mai importanţi ani pe care i-am avut de parcurs. În felul acesta, am prins de fiecare dată ultimul tren, şi către o piaţă liberă, şi către NATO, şi către Uniunea Europeană.

Lipsa de solidaritate a societăţii româneşti este biletul nostru de parcurs din ultimii 20 de ani. Iar clasa politică, în ansamblul ei, suferă de aceeaşi boală. Însă în cazul politicienilor, boala nu vine din respingerea celui diferit ideologic, ci din goana după cît mai mulţi bani şi cît mai multă putere.

Un lucru e sigur: electoratul ştie că votează partide şi candidaţi, cînd de fapt el votează de cele mai multe ori interese extra-politice.

Autor: George Arun
Redactor: Medana Weident