Spre o nouă dreaptă şi spre recuperarea unui minim consens naţional

Este posibil ca, în cele din urmă, reflecţia politică românească de dreapta să iasă de sub specia mimetismului subaltern. Un exemplu este deputatul european Traian Ungureanu, care, luând cunoştinţă de criza dramatică în care se află propria grupare şi lovit el însuşi cu multă cruzime, stigmatizat aproape de foştii camarazi de arme, găseşte luciditatea şi puterea de a reveni, după ani lungi de rătăciri, la o reflecţie personală şi autentică asupra problematicii româneşti.

Traian Ungureanu găseşte în fine le juste milieu, după perioada în care îi pastişa pe euroscepticii britanici şi după eurofilia lipsită de reflecţie proprie care caracterizase acţiunea grupului PDL în ţară şi în cadrul Parlamentului european. Este adevărat că una din preocupările sale este să justifice ataşamentul său faţă de Vasile Blaga şi faţă de aşa-numiţii ”fesenişti”, imaginând un rol istoric pozitiv pentru clasa ”administrativ-directorială” care, deşi ”departe de ideal”, ar putea fi ”remorcată ca aliat executiv al dreptei”.

Dar dincolo de polemica internă mai puţin importantă şi de aluziile discrete la grupul ”reformiştilor”, Traian Ungureanu propune o politică de dreapta bazată pe acceptarea lucidă a realităţii sociale româneşti, care să ocolească cu grijă ”presupunerea, cel mai adesea nerostită, după care democraţia şi prosperitatea pot fi importate sau imitate”. Este un progres remarcabil, care trasează drumul de la lovinescianismul ”sincronizării” mimetice la spiritul critic al mai vechilor maeştri ai ”Junimii” ieşene.

După opt ani de la încheierea negocierilor de aderare şi după şase ani de la integrarea efectivă în UE, a deveni limepede pentru toată lumea că transpunerea tale quale a acquis-ului comunitar nu europenizează România, că instituirea Bruxelles-ului în autoritate absolută nu suplineşte mecanismele interne (civice) de cenzură morală, că „procesul Bologna” nu dă un impuls universităţilor româneşti, că austeritatea, în absenţa unei veritabile clase de mijloc productive, nu relansează economia şamd.

Integrarea Croaţiei în UE a fost o lecţie dură dată acelora care au făcut din ortodoxia ”integrităţii” o nouă religie, oarbă la complexitatea problematicii sociale şi mai ales la definiţia istorică şi culturală a europenităţii. În orice caz, se poate constata acum mai uşor că economia a ieşit complet din sfera discursului pro-european şi tocmai ea este aceea care se află la originea unei excesive migraţii, tocmai ea i-a transformat încetul cu încetul pe români din parteneri europeni cu drepturi egale în prezenţe stânjenitoare pentru societăţile vestice.

Economia (slăbiciunea ei) este aceea care a accelerat criza demografică şi care a provocat dezechilibre structurale cu efecte dramatice pentru următoarele decenii. Toate acestea au fost complet ignorate sau contestate cu vehemenţă de dreapta ”reformistă” şi ”pro-europeană”, care (ca şi stânga) s-a mulţumit să clameze în cor ridicarea restricţiilor de pe pieţele europene.

De aceea este salutar că un om care s-a legat de această zonă a politicii româneşti, pe care a slujit-o cu zel şi entuziasme necritice, revine, în sfârşit, la o viziune realistă, dureroasă, dar salutară. ”Alternativele care pornesc de la un optimism fără scrupule – scrie Traian Ungureanu – pot guverna dezastre (...). Politica reformistă a pornit prea des de la ipoteza după care societatea românească deţine premisele schimbării. Pe această cale, curentul democratic a obţinut succese electorale fără să obţină succese sociale”.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, un entuziast al politicii preşedintelui Traian Băsescu descoperă astăzi că dreapta va trebui să-şi definească mai limpede relaţiile cu Uniunea Europeană, să iasă din spaţiul eurofiliei candide (pe care un Cristian Preda o mai declina încă foarte recent) şi să privească lucid la noul tablou european, care nu recomandă câtuşi de puţin României să adere pripit la zona euro.

Fără să aibă curajul de a se opune preşedintelui Băsescu, prea multă vreme adulat fără niciun discernământ, Traian Ungureanu exprimă totuşi o separare netă de discursul acestuia: ”Zona euro e un spaţiu problematic, pus, acum, în situaţia de a face faţă propriilor erori de construcţie.(...). În aceste condiţii, România trebuie să îşi respecte dieta. Adică să se pregătească pentru moneda euro fără să parieze pe admitere”.

Este posibil ca Traian Ungureanu să nu facă altceva decât un exerciţiu de repoziţionare politică după şi în preajma Convenţiei PDL care a dus la înfrângerea candidatei preferate de Traian Băsescu. Dar indiferent de intenţiile sale şi de biografia sa politică, textul acesta (traianungureanu-tru.blogspot.ro) stă pe picioarele sale ca exemplu pentru modul în care politicienii din România ar putea încerca să gândească problematica politică pe cont propriu, regăsind europenitatea nu în preluări mimetice, ci în exerciţiul gândirii critice.

E un început firav, care intenţionează deocamdată să spulbere teatrul de umbre pe care dreapta prezidenţială şi-a clădit până acum politicile, dar cine reuşeşte, învingându-şi idiosincraziile, să treacă dincolo de ”înfricoşătoarea” cezură dintre PDL şi USL, ea însăşi creată mai curând din umbre proiectate pe pereţi decât din realităţi consistente, va putea descifra aici şi o minimă şi indispensabilă platformă de consens naţional.