Stânga şi capcana dogmatismului

Puţini le depăşesc. Puţini se extrag fără pagube majore dintr-un pernicios dogmatism. Angela Merkel nu pare pe moment capabilă să izbutească această performanţă, chiar dacă face bine să apere stoic dreptul la azil.

În genere, diplomaţia germană jură pe pragmatism, iar Realpolitik a obţinut la Berlin ceva ce seamănă a statutul de „raţiune de stat”. Totuşi, unele poziţii ocupate stăruitor de cancelară şi de partidele de stânga reprezentate în Bundestag şi în PE par la antipodul unor politici europene practic utile. Căci rezonabil ar fi să se admită că, între altele din pricina gestionării deficitare a crizei afluxului migrator, UE a ajuns într-un punct de ruptură. Şi să se întreprindă tot posibilul spre a se revizui ce-ar fi de revizuit, spre a se evita dezintegrarea. Bine ar fi, între altele, să se reducă urgent clivajul est-vest creat în Europa de chestiunea refugiaţilor, respectiv a imigraţiei necontrolate.

Or, nu puţini postcomunişti, ecologişti, socialişti şi social-democraţi, ca şi reprezentanţi ai coaliţiei guvernamentale berlineze, se arată tot pe atât de severi, chiar bătăioşi cu est-europenii, pe cât de împăciuitorişti sunt la adresa Rusiei, Iranului sau a unora din fundamentaliştii islamici. De pildă a celor la putere în Qatar şi Arabia Saudită, care-i finanţează pe teroriştii Statului Islamic fără să fie deranjaţi, în replică, de occidentali. În schimb stânga stăruie să ceară pedepsirea „recalcitranţilor”. A nu susţine linia Angelei Merkel în domeniul cotelor de refugiaţi, ar urma, ca atare, să fie o atitudine amendabilă prin reducerea fondurilor europene de dezvoltare, un demers punitiv evocat la un moment dat nu doar de stânga ci, între alţii, şi de Jean-Claude Juncker, preşedintele conservator al C.E.

Or, nu de vorbe grele ar fi nevoie, pe moment, în interiorul Europei, în raporturile dintre estul şi vestul Comunităţii. Şi-apoi, mai nou, chiar şi Hexagonul a cerut, prin premierul socialist francez Valls, stoparea primirii de imigranţi. În mod remarcabil, e un semnal lansat, în vest, de un lider socialist, în fapt, un manifest al disperării din partea unei forţe politice trezite într-un târziu, de atrocităţi, la o realitate complexă, ce include nu doar pericolul terorist ci, în siajul său, şi ascensiunea populismului de dreapta. O realitate, pe care stânga europeană a refulat-o prea mult timp.

E, simultan, un mod abia voalat de a se cere Berlinului să schimbe macazul. Şi să determine Europa să depună orice efort spre a pune capăt afluxului de refugiaţi. Căci, potrivit investigatorilor francezi, doi dintre asasinii în masă, autori ai băii de sânge fără precedent de la 13 noiembrie, ar fi pătruns în Europa strecuraţi în coloanele de refugiaţi care iau cu asalt, de luni de zile, ruta balcanică.

Dar Berlinul nu dă semne să fi auzit. Şi nici de vorbit n-ar vrea să se vorbească pe marginea anumitor subiecte. Spre a se preveni isterizările extremiste şi a nu se exacerba gâlceava internă iscată în Germania de chestiunea refugiaţilor, inclusiv şi nu în ultimul rând în tabăra conservatoare a Angelei Merkel, elita politică berlineză insistă să se evite orice asociere a subiectelor refugiaţilor şi terorismului. E o indicaţie în aparenţă cât se poate de chibzuită şi cuminte. Pare un sfat bun, mai ales în actuala atmosferă încinsă. Căci angoasaţi, înfricoşaţi sau orbiţi de ură, tot mai mulţi europeni, inclusiv din clasa de mijloc, se arată înclinaţi să arunce totul, chiar şi buna-cuviinţă, de-a valma. Prea mulţi par dispuşi să azvârle peste bord, fără jenă, bunul simţ şi valori europene sacrosancte, precum dreptul la azil. Fără de care societăţile deschise n-ar mai fi ce sunt.

Dar e vorba aici de o poruncă, mai degrabă decât de o doleanţă. Or, în democraţii, e, în principiu, imposibil, impracticabil şi nerecomandabil să se evite prin ordin de sus o discuţie. Ori să se interzică, „par ordre du mufti”, cum ar zice fancezii sau germanii, dezbaterile pe orice temă. Un atare blocaj, de sus, al discursului, nu pare deloc a fi o idee bună, nici măcar, sau mai ales, într-un climat furtunos, de vreme ce discuţiile cu adevărat libere, ba chiar şi controversele viforoase ar putea avea funcţiune de ventil, în stare să elimine, progresiv, ura şi iraţionalismul tot mai abject însoţind discuţiile despre terorism şi migraţie.

Din cauza celei din urmă, alte ţări vest-europene, inclusiv extrem de primitoarea Suedie, s-au reorientat, rând pe rând, dimpreună cu statele balcanice, modificându-şi deopotrivă, oficial sau neoficial, politica faţă de refugiaţi şi situaţia de la frontiere. La care s-au introdus controale de neimaginat cu doar câteva luni în urmă. Dar principala putere a continentului pare, în continuare, încremenită în proiect. Cursul Berlinului continuă să fie principial. Aşa a fost şi în criza elenă, dar argumentele politice, financiare şi economice ale consecvenţei afişate de guvernul Merkel faţă de Atena au reuşit să-i convingă nu în ultimul rând pe cei mai mulţi germani şi europeni.

Lucrurile stau acum invers. Discursul rostit marți în Bundestag, prin care Merkel şi-a reiterat poziţia mai veche, n-a suscitat decât aplauzele stângii, nu şi pe ale multor conservatori. Lumea s-a întors pe dos, remarca un ziar german, cancelara fiind susţinută mai degrabă de opoziţie, decât de propriul ei partid.În opinia criticilor ei, abordarea Angelei Merkel e nu atât extrem de strictă, cât iraţional de inflexibilă, în fapt dogmatică şi, deci, nerezonabilă. Stânga, în schimb, salută prezervarea imuabilă a codului de bune maniere ale continentului, deşi grija multora pare să vizeze nu atât apărarea drepturilor omului şi a valorilor europene, cât evitarea asumării unei înfrângeri politice.

Pe scurt, atentatele de la 13 noiembrie n-au „schimbat” chiar „totul”, după cum declarase, după atentatele de la Paris, demnitarul creştin-social Söder. Săpunit rău de şeful său de partid, Söder retractase. Dar, dată fiind situaţia în Europa, opinia lui, amendată de elită, e împărtăşită de un foarte larg segment al germanilor. Şi cu atât mai mult de o majoritate est-europeană.

Intactă, în ciuda modificărilor de pe teren, a rămas în schimb încăpăţânarea guvernului de la Berlin. De această dată ea complică mult cooperarea într-un moment cheie al luptei antiteroriste, în care de colaborare internaţională e mai mare nevoie decât oricând. În plus, amplifică, pernicios, impresia est-europenilor că germanilor nu le-ar păsa de ei. Deşi susţinută de stânga, e clar că această obstinată insistenţă asupra prezumtivei dreptăţi proprii nu face bine defel coeziunii UE, proiectul de suflet dintotdeauna al stângii nedogmatice de pe Bătrânul Continent.