Stabilizarea Irakului cu forţe musulmane?

Ideea nu e nouă. Ea s-a ivit în căutarea îndelungată consacrată depistării unei soluţii de restabilire a securităţii în Irak cu ajutorul unor forţe militare acceptabile populaţiei musulmane dintre Eufrat şi Tigru. Deci a unor trupe care să fie întâmpinate cu mai puţină ostilitate decât militarii americani. Premierul interimar irakian Allawi a reeditat acum această idee, sperând să obţină din statele islamice unităţile necesare protejării anevoiosului drum spre democraţie pe care-l parcurge ţara sa. Greutatea transpunerii acestei idei este vădită. Dincolo de paradoxul tentativei de a se crea o democraţie cu sprijinul unor forţe armate din ţări nedemocratice, dificultatea rezidă între altele în detaliile proiectului propus. Fiindcă nu orice stat musulman intră în discuţie.

Recent, regele Iordaniei, Abdullah, avansase (fără tragere de inimă) sugestia dislocării unor unităţi iordaniene în Irak, în replică la o eventuală cerere în acest sens din partea autorităţilor de la Bagdad. Suveranul haşemit fusese refuzat politicos, dar ferm. Ţările vecine, s-a reliefat la Bagdad cu acest prilej, s-au amestecat excesiv în trecut în treburile interne ale Irakului, pentru a se putea admite reimplicarea lor actuală ca forţe de pace, în mod necesar neutre.

Acest argument rămâne valabil. Ajutor militar? Da, cum să nu, şi mulţumim frumos, dar nu din partea vecinilor direcţi ai Irakului. Nici Iordania nu intră în discuţie. Defunctul rege Hussein susţinuse ani la rând regimul lui Saddam Hussein, fiind răsplătit în schimb cu mari cantităţi de petrol şi acerbe critici internaţionale. Siria – un îndelungat şi consecvent aliat al Iranului – s-a aflat decenii la rînd într-un puternic clinci ideologic şi strategic cu Irakul lui Saddam şi continuă să suscite neîncredere la Bagdad. In cursul vizitei efectuate la Damasc, premierul irakian Allawi a încercat din răsputeri să convigă autorităţile ţării vecine să nu mai permită traversarea frontierei siriene şi intrarea în Irak a unor elemente ostile. Într-un târziu, dictatorul sirian Başar el Asad a sfârşit prin a face oaspetelui irakian această promisiune. Cît valorează astfel de făgăduieli siriene rămâne însă de văzut. In definitiv covârşitoarea majoritate a teroriştilor străini din Irak s-a infiltrat se pare cu sprijinul sau cel puţin cu toleranta complicitate a Siriei, profitînd de lunga graniţă comună. In plus se ştie ce se întâmplă în urma ajutorului ”frăţesc” pe care-l acordă uneori, generos, Damascul. Trupele de ocupaţie siriene au pătruns în Liban în anii 70, luînd parte activă la conflictul civil libanez. Nici pînă azi n-au părăsit Libanul, care se află de peste 3 decenii la cheremul lor.

La rîndul ei, Arabia Saudită e de mult interesată să-şi exporte în Irak propriul ei extremism islamic sunit, o ideologie ultraconservatoare cunoscută se denumirea de wahabitism, respinsă categoric de majoritatea şiită din ţara vecină. In Kuweit se manifestă în continuare sechelele de fel uitatei invazii irakiene din 1991, în vreme ce în Iran a rămas vie memoria sutelor de mii de morţi ai deceniului de război dintre ţara aiatolahilor şi Irakul lui Saddam. In fine, Ankara continuă să privească nordul kurd al Irakului drept o zonă firească de influenţă turcă.

Încât e clar că oficialităţile irakiene nu pot recurge la ajutor din partea nici uneia dintre aceste state vecine, dacă vor să asigure reconstrucţia paşnică a Irakului. In ce priveşte ţările musulmane mai îndepărtate, prea puţine dispun de experienţa şi voinţa necesare unui riscant angajament militar în Irak, care, în plus, ar putea,în opinia lor, să legitimeze postfestum intervenţia militară anglo-americană. La urma urmei, de ce şi-ar pune aceste ţări militarii în pericol, devreme ce nici francezii, nici multe alte state europene nu se înghesuie s-o facă?

Or, situaţia este similară celei din fosta Iugoslavie, o criză europeană, pe care europenii înşişi n-au reuşit s-o aplaneze. Întru potolirea incendiului balcanic s-a recurs la pompierii americani. Şi e asemenătoare, în multe privinţe conflictelor africane, pe care statele continentului negru nu sunt în stare să le stingă din forţe proprii.