SUA au nevoie de noi aliaţi în Europa

În relaţiile transatlantice a intervenit un moment de relaxare după îngheţul ultimilor ani. Dacă era nevoie de încă o dovadă că SUA pe de-o parte şi Franţa şi Germania pe de alta vor să deschidă un nou capitol în relaţiile lor bilaterale, aceasta a apărut în ultima săptămână.

Fiziciana provenind din defuncta RDG şi fiul unui emigrant ungar au acţionat aici fiecare conform temperamentul său. Sarkozy a subliniat în cadrul discursului ţinut în faţa Congresului lunga istorie comună dinaintea controverselor prilejuite de invadarea Irakului, a manifestat un entuziasm aproape exagerat pentru America, trecând cu totul sub tăcere, din prudenţă, actualele evoluţii de la Tigru şi Eufrat. Sarkozy trebuie să fie atent să nu preia rolul de căţeluş de companie al preşedintelui american, un rol conferit de medii lui Tony Blair, fiindcă influenţă nu exercită decât cei care-şi păstrează demnitatea.

Angela Merkel acţionează aici cu mai multă înţelepciune. Ea a acceptat invitaţia la ferma lui Bush abia când raporturile interpersonale erau deja consolidate şi după ce îi împărtăşise în repetate rânduri opiniile sale. George W Bush poate să accepte şi păreri diferite din partea unor oameni pe care deja îi are la inimă; cine îl câştigă pe preşedintele american – fapt dovedit! - poate fi încredinţat că are un prieten şi la bine şi la rău.

Dar nu numai destinele personale ale celor doi lideri europeni stau la baza relansării parteneriatului transatlantic. Toţi cei implicaţi ştiu că zilele lui George W Bush la Casa Albă sunt numărate. Însă, atât Sarkozy cât şi Merkel vor coopera, potrivit tuturor probabilităţilor, cu succesorul sau succesoarea preşedintelui neo-conservator american şi de aceea europenii îşi pregătesc de pe-acum terenul.

În ce-l priveşte pe şeful administraţiei de la Washington, acesta vrea să salveze ce se mai poate în ultimul său an de mandat. Chiar dacă Bush subliniază mereu că nu face politică în funcţie de sondaje fiindcă roadele muncii sale se vor vedea mai târziu, el nu vrea să părăsească fotoliul de preşedinte fără rezultate palpabile.

Părţile au recunoscut aşadar că nu pot face nimic pe cont propriu. SUA sunt singura superputere având voinţa şi resursele necesare pentru a se implica în regiunile de criză. Fără aliaţi puternici însă, acest lucru nu poate funcţiona. Să ignori vechea Europă, după cum a făcut-o fostul ministru american al apărării, Donald Rumsfeld, nu duce la nimic bun, fiindcă tinerele democraţii europene, cu tot respectul cuvenit, mai au cale lungă până să deţină o pondere comparabilă cu cea a Franţei sau Germaniei.

Europenii la rândul lor au realizat că nu pot rezolva singuri crizele din Kosovo sau Orientul Apropiat după cum nu pot combate singuri schimbările climatice. Ei au nevoie de SUA şi în conflictul legat de programul atomic iranian. Fiindcă rezolvarea diplomatică a crizei este mult mai probabilă dacă ai alături un partener care nu ezită, în caz de forţă majoră, să-şi trimită trupele la război.