Suferinţa animalelor: o problemă politică

În fiecare an vânătoarea de mistreţi pe care o organizează Ion Ţiriac pe domeniul său provoacă protestele unor militanţi pentru drepturile animalelor şi cele mai aprinse polemici. E fără precedent însă ca un membru al Parlamentului să anunţe intenţia de a propune o lege de interdicţie. Deputatul Remus Cernea, ales sub sigla USL, a anunţat că va depune un proiect de lege pentru a interzice vânătoarea de la Balc pe care a caracterizat-o drept un "masacru".

Este posibil de aceea ca dezbaterea să ia amploare şi să depăşească anumite cercuri de presă, chiar dacă susţinerea politică de care se bucură este incertă. Propunerea lui Remus Cernea are avantajul că merge în sensul curentului, că urmează tendinţa largă de a interzice sau de a limita vânătoarea în formele ei tradiţionale. În Franţa de pildă, la finele anului trecut, după scandalul provocat de un nou accident, asociaţiile anti-vânătoare au cerut preşedintelui Francois Hollande să interzică cel puţin vânătoarea în zilele de duminică.

Dar mult mai relevantă pentru cazul românesc este interzicerea vânătorii de vulpi în Anglia. La capătul unei campanii cu ample ecouri, o veche tradiţie aristocratică, vânătoarea călare cu câini, a fost interzisă în 2004 printr-o lege votată cu o largă majoritate, la iniţiativa guvernului laburist condus de Tony Blair. În 2008 asociaţiile franţuzeşti care condamnă practica vânătorii au semnalat că englezii alungaţi din propria ţară caută terenuri de vânătoare în Franţa, una din puţinele ţări europene unde acest fel de vânătoare mai este permis. Germania a interzis vânătoarea cu câini printre primele în anii ’50, fiind urmată de Belgia, Luxemburg, Scoţia, Olanda, Elveţia ş.a.m.d.

E adevărat că partidele de vânătoare organizate de Ion Ţiriac se defăşoară într-un mod diferit. Ele sunt vânători cu gonaci, fără cai şi fără câini, dar care au la rândul lor o veche tradiţie aristocratică. Din punctul de vedere al contestatarilor nu există, de altfel, nicio diferenţă importantă, întrucât aspectele cele mai criticate sunt: elitismul social şi cruzimea faţă de animale.

Ne găsim cu certitudine într-un moment al istoriei în care vânătoarea, chiar practicată cu fast după toate vechile reguli nu mai are, pe de-a-ntregul, aceeaşi semnificaţie. Sacralitatea, nobleţea, cruzimea deopotrivă împletite într-o trăire unică au dispărut odată cu marile revoluţii sociale care au transformat Europa în ultimile secole. Urme ale vechii trăiri aristocratice mai pot fi găsite în textele unor scriitori care vorbesc despre frumuseţea ireductibilă a vânătorii şi pierderea sensului ei o dată cu ascensiunea sentimentului democratic. După lectura câtorva pagini bine alese (din cărţile lui Sándor Márai bunăoară) pare mai limpede că decadenţa vânătorii aristocratice este ireversibilă şi că asistăm azi la simple kitsch-uri costisitoare.

Dar un proiect de lege şi o revendicare politică nu poate invoca kitsch-ul. Şi, chiar dacă ar face-o, nu s-ar putea plasa decât pe poziţii conservatoare. De aceea pare evident că, în această dispută despre vânătoarea cu câini sau gonaci, importantă este mai curând problema socială. Vânătorii adunaţi la Balc şi în alte locuri sunt figuri de prim plan din lumea afacerilor şi a politicii, a căror bogăţie şi putere, de regulă discretă şi nevăzută, devine dintr-o dată vizibilă. Există o bună doză de invidie socială în spiritul acestor contestaţii anti-vânătoreşti, căci la o analiză atentă, vânătoarea lui Ţiriac aduce tuturor benficii. Domeniul de vânătoare al lui Ţiriac este o investiţie "de prestigiu", care presupune însă locuri de muncă şi alte avantaje indirecte pentru cei care îl întreţin. De altfel mai peste tot legile anti-vânătoare au fost propuse de partidele de stânga.

Mult mai importantă însă decât componenta socială pare a fi problema suferinţei animalelor. Asistăm cu siguranţă la o mutaţie de sensibilitate de-a dreptul revoluţionară: empatia faţă de animale e un fenomen larg cu implicaţii pe foarte multe planuri ale vieţii. Modernitatea a extras animalul din sfera utilităţii şi l-a plasat în altă sferă pe care nu a definit-o încă cu limpezime. De aici şi ezitările şi contradicţiile de tot felul. Suferinţa animalelor a devenit însă o problemă politică. Ar fi greşit să întoarcem spatele acestui subiect ca şi cum ar fi ceva neserios, o preocupare exotică a unor grupuri de ong-uri marginale.

De altfel suferinţa animalelor este o veche preocupare în vechile tradiţii religioase. În tradiţia creştină şi în cea iudaică, omul nu este autorizat să provoace suferinţă, existând după caz reglementări precise în cazul sacrificării animalelor. Tradiţia iudaică este extrem de riguroasă în această privinţă, căci nu îngăduie decât consumul cărnii casher provenind de la animale sacrificate după reguli precise, care sunt legate deopotrivă de eliminarea durerii. Tradiţia creştină conţine la rândul ei o meditaţie asupra suferinţei animalelor 　("Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum - Romani 8,22).”

Modernitatea recentă a adăugat însă tradiţiilor religioase ceva nou câtă vreme omul însuşi este relativizat într-o viziune biologică care ignoră deopotrivă antropologia şi ierarhia biblică a creaţiei. Vegetarianismul, de pildă, este o practică radicală care se răspândeşte într-o ambianţă revoluţionară desprinsă de orice religiozitate. De fapt iniţiativa lui Remus Cernea se înscrie mai curând în acest curent ateu, moralizant, revoluţionar, care atacă simultan mai multe subiecte unite între ele prin faptul că participă deopotrivă la gândirea şi practicile sociale tradiţionale.

Asistăm aşadar la un fenomen amplu şi grav care se petrece sub ochii noştri şi cea mai mare greşeală ar fi să-l trecem cu vederea, absentând, astfel, de la o dezbatere esenţială.