Sunete şi litere la Gărâna

Gărâna e un sat cu vreo două sute şi ceva de case, pierdut pe o coamă greu accesibilă a munţilor Banatului. Fondată cândva în secolul al nouăsprezecelea, când Maria Tereza a colonizat în zonă germani din Boemia — numiţi, în pronunţia locală, „pemi” — vreo jumătate de an, din octombrie până în aprilie, localitatea se află sub zăpadă. Cele treizeci de familii care locuiesc permanent au adoptat stilul de existenţă dictat de natură, acceptând izolarea ca pe-o formă de-a sfida destinul.

Fără inspiraţia unui împătimit al jazz-ului numit Marius Giura, probabil că localitatea ar fi urmat destinul deloc glorios al altor localităţi apropiate — celebru fiind cel al satului Lindenfeld, cândva o înfloritoare localitate de grăniceri imperiali, astăzi complet părăsit şi adus la stadiul de ruină. În 1996, Marius Giura a avut strania idee de a organiza la Gărâna un festival de jazz. La început, au participat îndeosebi muzicieni din Timişoara, apoi aria s-a lărgit înspre numele din ţările învecinate, pentru ca în ultimii ani să popopească la poalele Semenicului veritabile celebrităţi ale domeniului.

Ediţia din acest an, a noua, poate fi descrisă, pe drept cuvânt, cea mai glorioasă de până acum. Desfăşurată, asemenei aceleia de anul trecut, într-o vale situată la câteva sute de metri de „vatra satului”, locaţia s-a occidentalizat puternic: în jurul scenei au apărut zeci de tonete cu obişnuitele bunătăţi ale oricărei sărbători în aer liber, industria tricourilor şi a „memorabiliilor” a făcut ravagii. Dar nu despre acestea am să vorbesc. Şi nici despre concertele — de nivel extraordinar — susţinute de faimoşii Mike Stern şi Stanley Jordan, ori de timişorenii Horea Crişovan, unul din marii chitarişti ai României, şi Cristina Pădurariu, o mare speranţă a vocalisticii de jazz, de Liviu Butoi Cvartet sau de Bega Blues Band. Nici de concertul Aurei Urziceanu, care a ţinut lumea în picioare, deşi peste vale s-a abătut o aversă rece de ploaie şi, în general, despre nivelul foarte ridicat al celor trei seri de muzică.

Am să vorbesc despre ceea ce, în primele două zile — chiar în deschiderea „cântărilor”, cum se spune în slangul meseriaşilor — au constituit noutăţile Festivalului: lansarea, în prezenţa autorilor, a două cărţi de succes deja certificat: „Dandysmul. O istorie”, de Adriana Babeţi şi „Lindenfeld”, debutul în roman al lui Ioan T. Morar. Entuziasmul cu care au fost primiţi cei doi autori a născut în mine o rază de speranţă că nu e încă totul pierdut. Faptul că miile de jazz-fani şi-au exprimat cât se poate de direct admiraţia — mulţi dintre ei cumpărând cărţile şi „vânându-i” apoi, literalmente, pe autori pentru autografe — a fost, în opinia mea, un succes la fel de mare ca şi evoluţiile „extratereştrilor” Mike Stern sau Stanley Jordan.

Şi à propos de cărţi: sunt absolut sigur că nu ştiaţi că la Biblioteca Judeţeană din Arad se fac liste de aşteptare pentru a ajunge să citeşti anumite titluri. Şi nu e vorba doar de hit-ul mondial, „Codul lui Da Vinci”, ci şi de autori contemporani. Andrei Pleşu ori Mircea Cărtărescu, pentru a lua doar două nume, au devenit, în limbajul iubitorilor de cărţi din Arad, nume comune: se aşteaptă la rând un „cărtărescu” sau un „pleşu”, aşa cum pe vremuri se aştepta la litrul de ulei şi la bucata de parizer! Motive suficiente pentru a reformula lozinca de altădată: în România, Lumina cărţii vine de la Vest!