Superputerea şi super-economisirile

E de bine? E de rău pentru europeni? Dar pentru restul lumii libere?

Dat fiind debordantul deficit bugetar american şi incapacitatea forului legislativ de a se înţelege asupra economisirilor necesare, SUA n-aveau cum să nu procedeze la o reducere a imensului lor buget militar.

Aceasta e înţelepciunea convenţională. Iar şeful Pentagonului, Leon Panetta, n-a întârziat să-şi expună chibzuinţa convenţională, când a afirmat că muntele de datorii americane ar constitui un risc pentru securitatea naţională.

Ceea ce şi e. Întru nivelarea acestui munte ar urma ca Pentagonul să economisească în următorul deceniu 500 de miliarde de dolari. Şi n-ar fi exclus ca suma la care urmează să fie obligaţi militarii americani să renunţe să fie, în realitate, dublă.

Lipsa acestor bani n-ar urma, potrivit preşedintelui american, să reducă efectiv capacitatea SUA de a se apăra. Barack Obama, care în campania sa electorală le-a dat multor alegători impresia că ar fi un soi de mesia, sugerează mai nou că ar fi posibilă o magică menţinere a capacităţii militare a unei superputeri precum America, în ciuda tăierii la sânge a bugetului ei defensiv.

La prima vedere preşedintele american pare a avea o sumă de argumente solide în favoarea proiectului său, unul care, într-un decisiv an electoral, suscită aplauze la scenă deschisă deopotrivă printre pacifiştii de stânga, cât şi printre conservatorii izolaţionişti.

Texanul Ron Paul de pildă, şi-a asigurat o popularitate surprinzătoare în rândul unui segment al electoratului republican, afişând în alegerile preliminare atitudini de acest tip.

Evident, miza preşedintelui american nu este un nou izolaţionism. Iar în fond, de ce nu? De ce să nu devină forţele armate americane mai "suple", mai "agile", mai "flexibile", aşa cum afirmă Obama că vor fi? N-ar putea ele reacţiona mai adecvat la provocările globale care le aşteaptă, în special în Asia şi Pacific, zonele asupra cărora se va concentra pe viitor Pentagonul?

Pentru europeni, reducerea bugetului militar american astfel încît SUA să nu mai poată fi, pe viitor, în stare să poarte simultan două războaie terestre de amploare, ar putea avea virtuţi nebănuite.

Un efect al atrofierii muşchilor americani ar fi întărirea aşa-numitului „multilateralism”. De acest multilateralism n-a vrut, spre iritarea stângii americane şi a multor europeni internaţionalişti, să audă George Bush când s-a hotărât să înlăture ameninţarea dictaturii lui Saddam Hussein fără să aştepte aprobarea Naţiunilor Unite.

Pe viitor, tiranii de soiul lui Saddam se vor vedea într-o mai mare siguranţă decât au fost de la începutul deceniului trecut încoace.

Iranul fundamentalist islamic, cea mai acută şi gravă ameninţare globală după cum, între alţii, estimează la unison fostul şef al CIA, Michael Hayden precum şi premierul în exerciţiu al Canadei, va răsufla liniştit.

La Teheran, reducerile anunţate de Pentagon se vor interpreta, negreşit, drept un nou indiciu, cât se poate de clar, al declinului american. La fel se vor vedea lucrurile la Fenian sau la Beijing, precum şi în cercurile islamiste radicale care se pregătesc să preia puterea, sau au preluat-o în Maghreb şi zone ale Asiei.

Pe de altă parte, reducerile bugetare vor determina amplificarea eforturilor de autoapărare ale europenilor, care vor trebui să suplinească tot ce va lipsi pe viitor, dintr-o alianţă nordatlantică alimentată până acum, masiv, doar de americani.

Ceea ce nu e neapărat foarte rău, devreme ce i se aminteşte Europei că există responsabilităţi de asumat ce nu pot fi, ad infinitum, delegate nici măcar Americii.

Dezastruos este în schimb semnalul pe care preconizatele reduceri le lansează la nivel global, vizând retragerea superputerii americane din treburile unei lumi a cărei libertate se vede, de aici încolo, încă şi mai rău ameninţată.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder