1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Suveranitatea poporului

Horațiu Pepine7 iulie 2016

Două tendințe mari se profilează pe continent: pe de o parte concentrarea deciziei în mâinile unui număr mic de persoane, iar pe pe alta emergența mișcărilor care pretind mai multă democrație participativă.

https://p.dw.com/p/1JLJP
Imagine: picture alliance/empics/D. Leal-Olivas

Efectul Brexit-ului este că apar tot mai multe comentarii care contestă referendumul ca procedeu de luare a deciziilor. A existat, desigur, și până acum un mare scepticism cu privire la vocea ”poporului”, dar, după evenimentul consumat în Marea Britanie, mulți se consideră încurajați să vorbească cu dispreț despre mulțimile ignorante, resentimentare și manipulabile. În România, cel puțin, există o singură barieră, un singur mic scrupul pentru care euroentuziaștii ezită, deocamdată, să ceară interzicerea referendumului. Majoritatea celor care nu doar deplâng (e firesc), dar îi și acuză pe britanici de populism, prostie, șovinism etc. par să fie foștii susținători ai regimului Băsescu și, inevitabil, marii apărători ai referendumului (caricatural) de desființare a Senatului. Încetul cu încetul însă aceste mici rețineri vor fi depășite și vom asista (e aici o necesitate logică) la tot mai multe intervenții în favoarea unui sistem politic în care referendumul ar trebui să fie interzis cu argumentul că favorizează pulsiunile cele mai joase ale mulțimilor (în esență iresponsabile) și că instituie ”tirania majorității”. În orice caz, tot ce pare acestora dezgustător, cum ar fi manifestațiile de protest din piețele publice și, în general, orice formă de exprimare colectivă vor fi invocate cu semn negativ.

De fapt referendumul, ca expresie a suveranității poporului, este contestat în Europa de multă vreme, deși nimeni nu a cutezat încă să declare acest lucru explicit. Referendumul din Franța ca și cel din Olanda cu privire la proiectul Constituției europene au fost practic ignorate. Iar Irlanda a fost obligată, pur și simplu, să voteze de două ori. S-a ajuns până acolo, încât în Marea Britanie a fost inițiată o petiție pentru repetarea referendumului, ceea ce era absurd, dar am văzut, totuși, ce val de entuziasm a provocat printre eurofili.

Subiectul antrenează tot soiul de sentimente contradictorii, inclusiv în legătură cu politica românească recentă (v. referendumul de demitere a președintelui), dar ar trebui să fim conștienți că e vorba de ceva mai amplu care depășește rivalitățile locale, deși le include. A accepta legitimitatea unei largi consultări populare sau, dimpotrivă, a o contesta este răscrucea mare la care ne aflăm.

Două tendințe mari se profilează pe continent: pe de o parte concentrarea deciziei politice în mâinile unui număr restrâns de persoane, iar pe pe alta, în replică, emergența a tot mai multor mișcări populare care revendică, în esență, mai multă democrație participativă. Sondajele de opinie ne arată că, în Italia, dacă ar avea loc astăzi alegeri, ele ar fi câștigate nu de partidul premierului Renzi, ci de Il Movimento 5 Stelle. La Roma, primăria a fost câștigată, de altfel, de candidata acestui partid, Virginia Raggi. Exemplul italian este cel mai bun tocmai pentru că el nu se înscrie riguros în tendințele stângii (Syriza, Podemos), punând mai clar în evidență ideea participativă.

Este evident pentru cei care privesc lumea cu ochii deschiși că Europa nu suscită mari entuziasme populare și, prin urmare, că problema este aceasta: vom ignora popoarele, construind o Europă condusă de o nouă ”aristocrație”? Sau vom asculta mesajul poporului punând o frână proiectului și deturnându-l către ceva diferit? Politicienii de prim rang din Europa nu ignoră defel situația și tocmai de aceea vorbesc despre ”o Europă mai bună, mai receptivă la nevoile cetățenilor ei”. Dar ce înseamnă o Europă mai bună și mai receptivă? Singurul mod prin care elita eurofilă de azi se poate dovedi, cu adevărat, ”receptivă” este să accepte referendumul ca mod legitim de luare a deciziilor. Dar ar însemna să se nege pe sine.

Prin urmare tensiunea care definește situația Europei nu poate fi negociată. Dramatismul stă în faptul că nu poți fi decât de o parte sau de alta și nu poți fi receptiv la vocea popoarelor dacă contești rezultatul unui referendum, socotindu-l o eroare ”populistă”.

Ceea ce nu s-a spus, este că britanicii au dorit de fapt să se smulgă din această dilemă. Ei, optând pentru o evoluție separată, vor conserva nu doar monarhia, dar și vechea democrație reprezentativă cu accentele ei participative și vor continua să facă figura unor ”conservatori” incorigibili. În ce ne privește pe noi, ceilalți, vom continua, probabil, să vorbim despre democrație, atribuindu-i implicit sensuri diferite, dacă nu chiar opuse, și simulând că ne înțelegem. E de văzut până când.